luni, 9 noiembrie 2009

Cum sa stii cine nu este evlavios in Biserica[9]

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.
(Jud 1:12-13)



Sa ne gandim putin la asemanarea celor neevlaviosi, "strecurati" printre credinciosi, cu "niste valuri infuriate ale marii".

Ati fost vreodata la mare? Sau ati vazut cum valurile marii spumega? Spuma lor este trecatoare, de putina durata, rezultatul furiei marii. Uneori se aduc la mal murdarii care se amesteca cu spuma marii.

Cei neevlavios sunt asemanati cu niste valuri ale marii infuriate, care aduc la suprafata o spuma amestecata cu rusinile lor. Oameni carora nu le este rusine, care isi spumega, isi scot la suprafata, isi arata faptele urate si murdare. Placeri, reacti, vorbiri, fotografii, atitudini - toate pangarite si obraznice, dar desfasurate debordant cu un tupeu rau, fara rusine si infranare.

Cand pacatuiesti e un moment urat. Dar sa-l mai si expui ca si cum ar fi ceva valoros este deja obraznicie lipsita de rusine. Astazi societatea isi spumega extrem de mult rusinile. Se vede la televizor (pentru cine se mai uita, inca), pe internet, in fata blocului, in parcul de copii...

Dar incepe sa fie un curent printre cei din bisericile noastre. Obraznicia de a-si etala rusinile, adica. De ce? Pentru ca societatea e permisibila. Numai ca, Dumnezeu nu este si nici Biserica nu ar trebui sa fie. Pacatul ramane pacat si e grav atunci cand un crestin hotaraste sa-si expuna cu non-salanta pacatele si excesele.

Nu ca e mai putin pacatos daca faci acelasi pacat la intuneric. Dar sa-l expui este concluzia ca nu mai exista nici macar rusine. E, poate, o stare foarte agravata a involutiei spirituale. Lipsa evlaviei aici se vede foarte clar. Da, in spumegarea rusinilor.

Am fost la o intalnire de tineret unde s-a mers atat de departe incat au mers prin sala unii oameni sa-i "incurajeze" pe tineri sa sara, sa danseze, sa-si miste corpul si partile lui. Mai facem si pe eroii crestinatatii si pe super-spiritualii care stiu sa faca diferenta intre forma si esenta. Ce (s)tupefiant!

In situatii ca aceasta imi pun intrebarea: "Ce am face fara Cuvantul lui Dumnezeu si fara intelepciunea Lui"? Fiindca, niciun om nu este, prin sine, "mai intelept, mai bun, mai inalt". Eventual mai prost, mai rau, mai depravat.

Se spumega la rusini pe pagini personale, pe bloguri, pe hi5, crestin3D, in liceu, in oras, pe strada in mijlocul zilei. Dar si in biserici si chiar si de la amvoane. O veste buna: spuma nu tine mult! Dar e asta e urata, asa e...

Pentru cine a avut impresia ca s-a relativizat totul amintim ca Dumnezeu a ramas Acelasi (ca tot aud asta in diverse enunturi eronate in context).

E o rusine exhibitionismul de orice fel in public. Ni se spune ca este rusine si sa spunem doar ce fac unii in ascuns. Acum se fac rusinile in public si ni se cere sa tacem malc, tampi si adanc vinovati ca nu suntem si noi "in val". In numele faptului ca "suntem frati" suntem chemati sa nu "judecam" si sa acceptam/toleram pacatul. A, nu-i mai zice pacat, ci "parere". :)) Numai ca, Iuda, in epistola sa, zice altceva. El vrea sa stim adevarul si sa fim siguri ca aceia care-si spumega rusinile sunt oameni neevlaviosi, strecurati printre, dar nu dintre.

Ce atitudine sa avem? Feriti-va de astfel de oameni. Nu amestecati totul intr-o oala - "aduceti-va aminte". Dar, dupa cum am mai spus, Iuda are pentru credinciosi niste sfaturi remarcabile, pe care ei sa le traiasca impreuna. Vom ajunge si acolo in cateva articole.

vineri, 6 noiembrie 2009

Cum sa stii cine nu este evlavios in Biserica[8]

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.
(Jud 1:12-13)


O a treia metafora prezenta in acest text, aleasa de Iuda pentru compararea oamenilor neevlaviosi din randul credinciosilor, precum si identifarea faptelor facute de ei este aceea a unor pomi tomnatici.

A fi pom e mai bine decat a fi copac, in perspectiva rodirii. Un pom tomnatic poate aduce binecuvantarea rodului pamantului si al muncii de un an a omului. Dar, problema este ca acesti oameni descrisi de Iuda sunt pomi tomnatici, dar fara rod.

Un an de munca, ploaie de la Dumnezeu, resurse din pamant. Harul de a nu fi taiat. Poate un loc bun in gradina. Si totusi, fara rod. Un pom printre pomi. Nu orice pom. Un pom tomnatic. Dar, fara rod. Pom ca si ceilalti, cu frunze verzi, care prelucreaza aceeasi seva bruta. Care au radacini si folosesc resursele date de Dumnezeu. Care sunt slujiti si ingrijiti. Care imbatranesc si ei frumos si li se ingalbenesc frunzele in nuantele minunatei toamne. Dar, fara rod.

Oameni care invata mereu si niciodata nu ajung la cunostinta deplina a adevarului. Nu pot ajuta altora, nu lucreaza impreuna cu Duhul Sfant la realizarea acelui Templu Sfant. Crestini fara rod, fara rezultate in viata duhovniceasca reala. Cristos avertiza: "Dupa fapte ii veti cunoaste".

De ce sa-i cunoastem? Pentru a ne feri de ei. Toamna crestinii sunt cautati de roade. Stapanul vine cu cosul pe umar si strange roadele binecuvantate. Si pomii sunt bucurosi ca le dau, dupa care se sting, inaintand spre frigul iernii, dar cu speranta primaverii ceresti. Si, pe cand isi dau roadele cu bucurie, unii pomi vecini, intrebati fiind, murmura in vant: "Nu am".

Nu ai sa dai vreo incurajare, vreo mustrare, vreo vorbire a Evangheliei trecatorului pierdut. Doar ca lipitoarea cu doua fete: "Dă, dă". Cum poti sa traiesti asa? Ce roade vei avea la venirea Stapanului ceresc spre-a le culege?

Si, aceia care nu au roade, ce se va face cu ei? Iata: "dezradacinati, de doua ori morti". Ca pomul moare tine de faptul ca suntem pe pamantul blestemat. Dar, avand radacinile in Cristos, fiind nascuti din nou, noi putem trai ca niste pomi buni, aducand roadele cand toamna vietii noastre ne va scutura ca pe frunzele multicolore a spectacolului friguros de sfarsit de an. Acestia insa, sunt desradacinati.

Nu vrei sa-ti imparti soarta cu astfel de oameni. De aceea, fa-ti slujirea de pom bun, pana la capat si ingrijesteti roadele pe care trebuie sa te preocupi sa le ai, din plin. Este o incurajare pentru noi sa alergam la slujire, la a face fapte vrednice si de pocainta noastra, dar care sa aduca credinta, pe care zicem ca o avem, la desavarsire.

Si cum am putea face aceasta? Iacov subliniaza ca trebuie sa fim nu doar ascultatori ai Cuvantului, ci implinitori cu fapta, ca nu cumva, altfel, sa ne inselam singuri. Nu sunt oare roadele in samanta din care s-au nascut, inainte sa se nasca chiar pomul ce le da? Nu in Dumnezeu e rodirea oricarui credincios nascut din El? Si, daca suntem din Dumnezeu, pe unde sa umblam, ce sa privim, ce sa spune si sa facem, ca sa aducem roada cuvenita?

Nu vei gasi roada la cei vesnic critici si netrebnici. Nu te uni cu cei care sunt impotriva oricarui lucru, nemultumiti cu soarta lor si impotrivitori oricarei stapaniri si ordini. Uneste-te cu cei care pun umarul, care alearga spre prima linie spre-a pune pieptul cu Cristos in apararea turmei. Lucreaza cu cei care zidesc adunarile, repara vietile ratacitilor. Ocupa-te sa scoti din foc pe cei pierduti in nebunia lor. Fa voia Tatalui! Care? Implineste Scriptura!

Un pom bun si unul rau pot arata la fel. Unele roade pot arata diferit de altele si sa fie la fel de bune in ochii Domnului. Dar, unii pomi nu ascund nimic dupa frunze. Ce frumosi, ce coroane, ce radacini, ce frunze, ce culori minunate de toamna. Dar, fara rod! Tu?

Despre cultul imaginii[8] - cine este oare modelul din icoanele cu Isus si incheiere

Aceasta este utlima parte din documentar. Documentar realizat de Aurelian Stefan Chibici.