luni, 23 august 2010
Pe pamant avem de toate
1. Timpul vietii ni-i scurt
Hai sa-l facem curat
Traiesc unii din furt
Altii doar din ce-au dat
Sunt saraci si bogati
Lasii scuipa pe prag
Voi ce-n luna zburati
Pan' la cer va urcati
Pe spinari de noi sclavi
R: Pe pamant avem de toate
Si mai bune si mai rele, bune, rele
Si-nchisori si libertate
Si-ar putea si nu se poate
Si noroi si stele
2. Voi ce-n luna plecati
Cu-ale noastre izbanzi
Nu uitati c-aveti frati
Pe planeta flamanzi
Painea lor o mancati
Printre stele zburand
Voi degeaba zburati
Cand cei subdezvoltati
Se tarasc pe pamant
3. Lumea-i plina de rai
Si de doctori docenti
Si de masti si de vami
Si de mari inocenti
Fiindca nasteti copii
Aparati-i luptand
Doborati monstrii vii
Ce de-un veac de vecii
Norii pun pe pamant
4. Intre cei care trag
Si acei ce sunt trasi
Nu e loc de vreun steag
E o groapa de pasi
Intre ei sunt sudati
Cu un stramb ideal
Cum sunt bine legati
Condamnatul de lat
Si biciusca de cal
5. Fii ai muncii, aveti
Nadusala pe piept
Cum sta nurca de pret
Pe-al madamelor piept
Unii au, altii fac
Unii dorm, altii sunt
Intre inger si drac
Trage omul sarac
Inhamat la pamant
R: Pe pamant avem de toate
Si mai bune si mai rele, bune, rele
Si-nchisori si libertate
Si-ar putea si nu se poate
Si ruina si cetate
Genii mari si frunti tembele
Vant ce sta si vant ce bate
Si martiri, dar si lichele
Nedreptate si dreptate
Si-ar putea si nu se poate
Si noroi si stele
[Mircea Vintila]
joi, 19 august 2010
luni, 16 august 2010
Frumusetea frumusetii si umbra soarelui
Uneori ne gadim la frumusete, intrebandu-ne (sau nu) ce este ea, de fapt. Cand anumite voci incearca sa reglementeze in anumite forme frumusetea, sau altele o relativizeaza incat chiar propunerea lor devine un nisip miscator, ce mai ramane din frumusete?
Cum sa ne uitam la frumusete si ce sa cautam? Fapt este ca intelegem notiunea de frumusete, o avem undeva in noi, o cautam in afara. Ne place sa fim frumosi si sa vedem frumosul, indiferent ce intelegem prin aceasta. In acelasi timp exista proverbe de tipul "frumusetea este in ochii celui care o vede", dar exista si concursuri de miss. In acelasi timp tanarul se indragosteste de o fata, dar alege din mai multe (sau, nu se indragosteste de orice fata).
Dincolo de aceste aspecte, Cristos ne-a adus o noua perspectiva asupra frumusetii, cand Si-a descoperit dragostea murind in chinuri groaznice pe cruce. El nu a prezentat o frumusete a zdrobirii trupului, ci una a smeririi de Sine, dincolo de aparente.
Stim ca exista o frumusete interioara si una exterioara. Stim ca trupul se trece, moare in fiecare zi. Incercam sa-l resuscitam, facem eforturi mari uneori, dar destinatia e hotarata si inexorabila indiferent de cat de tare ne doare inima si ne plang ochii. Cristos ne-a dat perspectiva innoirii in duh, a schimbarii dupa asemanarea cu Cristos care a venit sa ni-L descopere pe Tatal. Perspectiva trupului este mormantul, dar va fi o infiere si pentru el. Perspectiva omului ascuns al inimii este intinerirea, infrumusetarea dupa Chipul lui Cristos, care este Chipul lui Dumnezeu.
O intelegere cat mai buna a acestor aspecte ne poate scuti de la discutii interminabile legate de anumite aspecte ale ortopraxiei, ale modului in care alegem sa umblam in credinta, sa traim cu Dumnezeu. Trebuie sa ne concentram atentia asupra a ceea ce este esential, de unde sa gasim seva pentru a creste in noi plantele trairii cu Dumnezeu in mod practic, efectiv. In acest sens, iata o comparatie:
Frumusetea trupului este ceva care trece, trupul se urateste, imbatraneste. Frumusestea interioara se amplifica, daca suntem in umblarea cu Dumnezeu. Sa ne gandim la soare, care rasare. Cand soarele abia incepe sa se ridice pe bolta imaginara, umbra pe care o formeaza cu un obiect oarecare e lunga. Pe masura ce soarele se ridica spre punctul cel mai de sus pe bolta, umbra scade, pana dispare de tot. Tot asa e si cu frumusetea. Frumusetea trupului se trece, ea este doar o umbra trecatoare. Frumusetea din interior e ca soarele, care se inalta tot mai mult, pana in splendoarea sa. Cand ajunge adevarata frumusete sa fie inaltata, aceea pieritoare a murit deja. Caci nu poate nici carnea, nici sangele sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu.
Asa a lasat Dumnezeu sa fie. Chiar daca ne chinuim noi sa impacam lucrurile definite ca fiind de ne-amestecat, realitatea va fi mereu cu un pas inaintea noastra si nu vom trai decat o iluzie. Sa fim dar cumpatati cu trupul nostru, fara sa-i trezim poftele. Sa ne ingrijim trupul, dar sa nu ghidilam firea pamanteasca cu poftele ei. Am face bine sa intelegem spre ce ne indreptam daca imbratisam o frumusete sau alta.
Cum sa ne uitam la frumusete si ce sa cautam? Fapt este ca intelegem notiunea de frumusete, o avem undeva in noi, o cautam in afara. Ne place sa fim frumosi si sa vedem frumosul, indiferent ce intelegem prin aceasta. In acelasi timp exista proverbe de tipul "frumusetea este in ochii celui care o vede", dar exista si concursuri de miss. In acelasi timp tanarul se indragosteste de o fata, dar alege din mai multe (sau, nu se indragosteste de orice fata).
Dincolo de aceste aspecte, Cristos ne-a adus o noua perspectiva asupra frumusetii, cand Si-a descoperit dragostea murind in chinuri groaznice pe cruce. El nu a prezentat o frumusete a zdrobirii trupului, ci una a smeririi de Sine, dincolo de aparente.
Stim ca exista o frumusete interioara si una exterioara. Stim ca trupul se trece, moare in fiecare zi. Incercam sa-l resuscitam, facem eforturi mari uneori, dar destinatia e hotarata si inexorabila indiferent de cat de tare ne doare inima si ne plang ochii. Cristos ne-a dat perspectiva innoirii in duh, a schimbarii dupa asemanarea cu Cristos care a venit sa ni-L descopere pe Tatal. Perspectiva trupului este mormantul, dar va fi o infiere si pentru el. Perspectiva omului ascuns al inimii este intinerirea, infrumusetarea dupa Chipul lui Cristos, care este Chipul lui Dumnezeu.
O intelegere cat mai buna a acestor aspecte ne poate scuti de la discutii interminabile legate de anumite aspecte ale ortopraxiei, ale modului in care alegem sa umblam in credinta, sa traim cu Dumnezeu. Trebuie sa ne concentram atentia asupra a ceea ce este esential, de unde sa gasim seva pentru a creste in noi plantele trairii cu Dumnezeu in mod practic, efectiv. In acest sens, iata o comparatie:
Frumusetea trupului este ceva care trece, trupul se urateste, imbatraneste. Frumusestea interioara se amplifica, daca suntem in umblarea cu Dumnezeu. Sa ne gandim la soare, care rasare. Cand soarele abia incepe sa se ridice pe bolta imaginara, umbra pe care o formeaza cu un obiect oarecare e lunga. Pe masura ce soarele se ridica spre punctul cel mai de sus pe bolta, umbra scade, pana dispare de tot. Tot asa e si cu frumusetea. Frumusetea trupului se trece, ea este doar o umbra trecatoare. Frumusetea din interior e ca soarele, care se inalta tot mai mult, pana in splendoarea sa. Cand ajunge adevarata frumusete sa fie inaltata, aceea pieritoare a murit deja. Caci nu poate nici carnea, nici sangele sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu.
Asa a lasat Dumnezeu sa fie. Chiar daca ne chinuim noi sa impacam lucrurile definite ca fiind de ne-amestecat, realitatea va fi mereu cu un pas inaintea noastra si nu vom trai decat o iluzie. Sa fim dar cumpatati cu trupul nostru, fara sa-i trezim poftele. Sa ne ingrijim trupul, dar sa nu ghidilam firea pamanteasca cu poftele ei. Am face bine sa intelegem spre ce ne indreptam daca imbratisam o frumusete sau alta.
duminică, 15 august 2010
Niste oameni
Nu stiu cat realizam fiecare dintre noi despre viata, despre faptul ca e trecatoare si ca maine s-ar putea sa nu mai fim aici. Maine s-ar putea sa nu mai facem misiune, sa nu mai vorbim cu altii despre Adevar, sa nu ne mai punem in practica planurile atat de scumpe sufletului nostru de a face ceva folositor in trecerea noastra prin lume.
Cu oamenii cu care ne intalnim am fi putut sa nu ne intalnim. Chiar faptul ca se petrece ceva in viata noastra trebuie sa fie ceva exceptional si nu obisnuit. Putem trai anumite realitati de multe ori, repetitiv, si fara sa fie obiceiuri neaparat.
Scriu cateva randuri despre unii oameni pe care i-am intalnit in aceste ultime saptamani. Nu le voi da numele, dar le voi aprecia fiinta.
Am intalnit un frate care se implica in tabere de tineret de multa vreme. Era deja in varsta, putin garbov de la un accident, dar nu-l vedea stand. Cu siguranta se odihnea si el. Dar, isi facea slujba cu atentie, dedicare, dragoste. Poate ca atatia ani a lasat in urma scriindu-si istoria pe pamant, fara sa caute stari marete - si-a facut datoria. Cu si-au facut-o si parintii nostri, sau altii care ne-au crescut si ne-au invatat cum sa fim. A facut multe, s-a implicat activ in diverse activitati. Acum servea masa, dar o facea ca si cum Dumnezeu i-a incredintat aceasta slujba. Punea mancare chiar si celor care sunt vesnic nemultumiti in vremelnicia lor. Interesant cum ne dorim de multe ori nu stiu ce stari inalte (in functie de cum le percepem fiecare), nu ajungem sa facem nimic pana la urma si pierdem si oportunitatile si viata. Ar trebui sa invatam de la astfel de oameni. Ar trebui sa ne luam timp sa meditam cand vedem asemenea oameni dedicati in ceea ce fac si sa invatam ceva de la ei.
Am intalnit apoi doi oameni care s-au casatorit cu ceva timp in urma, au deja doi copii si au reusit sa aiba un apartament intr-un oras din Romania. L-au renovat, au investit in el si stau acolo de ceva vreme. Ei s-au mutat din locuinta lor pret de cateva zile, la parinti, sa ne faca loc noua, catorva persoane in calatorie. Impresionant pentru mine. Parca unor astfel de oameni nici nu trebuie sa le multumesti, ca sa primeasca o rasplata adevarata de la Dumnezeu, numai de la El. Niste imprejurari au facut sa-i cunoastem. Poate ca nu am fi stiut de ei. Sunt, cu siguranta, altii pe care nu-i cunoastem, dar care sunt oameni deosebiti. Asadar, nu faptul ca noi cunoastem determina valoarea omului, ci omul are valoarea lui, indiferent de (re)cunoasterea si aprecierea altora.
Am avut ocazia apoi sa ma reintalnesc cu un prieten care s-a casatorit. Am fost la nunta lui. Un prieten al sau, crescut la casa de copii, era foarte suparat ca nu au venit multi la nunta lui, desi slujeste activ intr-o biserica. O nunta simpla. Parintii lui - niste oameni deosebiti - stateau si se bucurau in inima lor de nunta fiului lor. Pastorul avea emotii, dar a fost foarte atent (probabil de aici emotiile) cu detaliile. Acest prieten al meu a fost mereu un om cautator de Dumnezeu, pasionat de intelegerea si cunoasterea Lui. Un om rar, pe care nu-l cauta cei mai multi, dar nu stie Dumnezeu toate aceastea?
Suntem trecatori, dar avem parte sa cunoastem oameni speciali, care sa ramana in inima noastra, cat timp vom trai. Lucrurile se intampla si fara noi, dar nu sunt la intamplare. Daca ni se intampla ceva nu este pentru ca suntem importanti, ci pentru ca Dumnezeu ne vorbeste. De ce ne-ar vorbi Dumnezeu noua? De ce ar vrea Dumnezeu sa fie langa om, aproape de el? De ce sa aiba Dumnezeu o relatie cu niste oameni?
Cu oamenii cu care ne intalnim am fi putut sa nu ne intalnim. Chiar faptul ca se petrece ceva in viata noastra trebuie sa fie ceva exceptional si nu obisnuit. Putem trai anumite realitati de multe ori, repetitiv, si fara sa fie obiceiuri neaparat.
Scriu cateva randuri despre unii oameni pe care i-am intalnit in aceste ultime saptamani. Nu le voi da numele, dar le voi aprecia fiinta.
Am intalnit un frate care se implica in tabere de tineret de multa vreme. Era deja in varsta, putin garbov de la un accident, dar nu-l vedea stand. Cu siguranta se odihnea si el. Dar, isi facea slujba cu atentie, dedicare, dragoste. Poate ca atatia ani a lasat in urma scriindu-si istoria pe pamant, fara sa caute stari marete - si-a facut datoria. Cu si-au facut-o si parintii nostri, sau altii care ne-au crescut si ne-au invatat cum sa fim. A facut multe, s-a implicat activ in diverse activitati. Acum servea masa, dar o facea ca si cum Dumnezeu i-a incredintat aceasta slujba. Punea mancare chiar si celor care sunt vesnic nemultumiti in vremelnicia lor. Interesant cum ne dorim de multe ori nu stiu ce stari inalte (in functie de cum le percepem fiecare), nu ajungem sa facem nimic pana la urma si pierdem si oportunitatile si viata. Ar trebui sa invatam de la astfel de oameni. Ar trebui sa ne luam timp sa meditam cand vedem asemenea oameni dedicati in ceea ce fac si sa invatam ceva de la ei.
Am intalnit apoi doi oameni care s-au casatorit cu ceva timp in urma, au deja doi copii si au reusit sa aiba un apartament intr-un oras din Romania. L-au renovat, au investit in el si stau acolo de ceva vreme. Ei s-au mutat din locuinta lor pret de cateva zile, la parinti, sa ne faca loc noua, catorva persoane in calatorie. Impresionant pentru mine. Parca unor astfel de oameni nici nu trebuie sa le multumesti, ca sa primeasca o rasplata adevarata de la Dumnezeu, numai de la El. Niste imprejurari au facut sa-i cunoastem. Poate ca nu am fi stiut de ei. Sunt, cu siguranta, altii pe care nu-i cunoastem, dar care sunt oameni deosebiti. Asadar, nu faptul ca noi cunoastem determina valoarea omului, ci omul are valoarea lui, indiferent de (re)cunoasterea si aprecierea altora.
Am avut ocazia apoi sa ma reintalnesc cu un prieten care s-a casatorit. Am fost la nunta lui. Un prieten al sau, crescut la casa de copii, era foarte suparat ca nu au venit multi la nunta lui, desi slujeste activ intr-o biserica. O nunta simpla. Parintii lui - niste oameni deosebiti - stateau si se bucurau in inima lor de nunta fiului lor. Pastorul avea emotii, dar a fost foarte atent (probabil de aici emotiile) cu detaliile. Acest prieten al meu a fost mereu un om cautator de Dumnezeu, pasionat de intelegerea si cunoasterea Lui. Un om rar, pe care nu-l cauta cei mai multi, dar nu stie Dumnezeu toate aceastea?
Suntem trecatori, dar avem parte sa cunoastem oameni speciali, care sa ramana in inima noastra, cat timp vom trai. Lucrurile se intampla si fara noi, dar nu sunt la intamplare. Daca ni se intampla ceva nu este pentru ca suntem importanti, ci pentru ca Dumnezeu ne vorbeste. De ce ne-ar vorbi Dumnezeu noua? De ce ar vrea Dumnezeu sa fie langa om, aproape de el? De ce sa aiba Dumnezeu o relatie cu niste oameni?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)