Cu ce a fost inlocuit ateismul comunist?

"Am scapat de comunism!" exulta unii chiar cu emfaza. Mai putini sunt nostalgici. Altii discuta despre socialism, bolsevism si implicatii mai largi decat ceea ce experienta sau istoria ne mai spune despre ceea ce a insemnat comunismul (cel putin in Romania). Altii, poate cei mai multi, sunt indiferenti fata de subiect.

Dar... cert este ca a cazut comunismul in Romania. Ateismul promovat in comunism, in centrele lui de reeducare (si nu ma refer aici doar la inchisori de piatra, hrube fizice) a fost invins. Da, unii chiar au luptat impotriva lui, impotriva invataturilor prin care materialismul impersonal - dar, ciudat, crud - ne este totul: tata, mama, sora, frate, cand Dumnezeu nu exista.

Lasandu-i laoparte pe indiferenti, asa cum le place, sunt constient ca nu vom putea cuprinde si invata suferinta toata a marturisitorilor si a martirilor inchisorilor comuniste, fie ele numai din Romania. Dar ca au luptat cu antiteismul este evident.

Bine, a cazut comunismul in Romania. Si ateismul antiteist a fost invins. Dar, dupa? Ca... istoria nu s-a incheiat. Am gasit aceasta intrebare ca fiind nu doar necesara, ci esentiala. Ma refer la partea cu dupa... Acum? Acum ce-i? Sau, astazi noi cu ce ne luptam? Pare ca... cu nimic. Si, am gasit intrebarea pusa si de altii, unele dintre cartile pe care am reusit sa le citesc.

Citeam recent un articol si am regasit-o sub forma unei atentionari-provocari. Mi se pare fascinanta... intrebarea. E important si cine-o pune, si cand, si de ce, si cui...

"De altfel, prin Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu (si, prin ei, Hristos) ne-a atentionat: 'Ateismul [comunist] va fi invins, dar sa fim atenti cu ce va fi inlocuit!'(Intoarcerea la Hristos, p.189)"

Ce ne-a adus revolutia? Bunastare? Si... de veghe cine-a mai ramas? Dupa comunism am scapat la bucate si alte bunuri materiale? Am dat de bani? Dar calea si pasii ni-i mai masuram? Am fost atenti, noi, generatiile de dupa comunism, la ce a incercat sa-i ia locul?

Doar nu credem ca diavolul si-a luat o pauza dupa ce-a esuat istoric cu comunismul in Romania...

Cristos si smecherii - Steinhardt

Ii place, lui Steinhardt, sa Il puna in opozitie pe Cristos cu smecherii. Probabil ca, vazandu-L pe Cristos in Scripturi si vazandu-i pe smecheri in vremea lui a avut la ce se gandi...

In Jurnalul Fericirii am mai gasit un corolar, dar, inainte, cateva portiuni indraznete din text:

"Gentlemanul e cel care - pana la dirimanta proba contrara - are incredere in oricine si nici nu se grabeste, avid, sa dea crezare defaimarilor strecurate pe seama unui prieten al sau. La smecheri si la jigodii reactia numarul unu e intotdeauna banuiala, iar neasemuita satisfactie - putinta de a sti ca semenul lor e tot atat de intinat ca si ei."

"Marea taina a tuturor nenorocirilor: banuiala. Otrava, neghina, parjolul."

"Pentru crestinism banuiala e un pacat grav si oribil. Pentru crestinism incredere e calea morala a generarii de persoane. Numai omul isi faurese semenii proportional cu increderea pe care le-o acorda si le-o dovedeste. Neincredere e ucigatoare ca si pruncuciderea; desfiinteaza ca om pe cel [asupra] caruia este manifestata."

"Iata pentru ce banuiala este atat de nociva. Din persoana omeneasca ea il transforma pe cel banuit in - in ce? Nu in bruta, ar fi prea bine, ci in ceva nespus mai facator de rau, in faptura cea mai abjecta, mai pernicioasa, mai cancerigena ce poate fi - in smecher."

Iata si corolarul:

"Corolar: cand insa ne formam convingerea ca un individ ori un grup de indivizi intra sub calificarea de ticalos ori ticalosi, altul e procedeul (tot crestin): neintarziata, nesovaitoarea luare de masuri - starpirea."

(pag. 100 - 104)

Corolarele unui Jurnal - Steinhardt

N. Steinhardt discuta, la un moment dat, in Jurnalul Fericirii, despre atitudinea pe care ar trebui s-o aiba cineva - nu oricine - in fata nedreptatii. Conditia dupa care rezulta cele doua corolare pe care le precizeaza ca atare este locul in care se afla persoana, ca subiect, in raport cu adresantul nedreptatii. Este, asadar, una cand nedreptatea ti se adreseaza tie, si, cu totul alta atunci cand este adresata altora si ai cunostinta de ea.

As vrea sa citez partial aceste doua corolare (pag. 61-62):

"Corolarul I: nedreptatea, cand iti este facuta tie, ai dreptul - daca-ti dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului - sa cedezi, cedarea in acest caz fiind palma cea mai cumplita. Nu te bati in duel cu omul care nu-i vrednic sa-i versi sangele.
...
Corolarul II: nedreptatea, cand ti (exprimarea poate parea gresita, dar nu e fiindca orice nedreptate si noua se impune) se face nu tie ci altuia, trebuie denuntata, doborata, indreptata."

In acest context, autorul in citeaza imediat pe Iorga:

"Ai dreptul sa ierti numai ce s-a facut in paguba ta"

Si continua:

"Omul, daca rationeaza in calitate de crestin si vrea sa se poarte conform cu doctrina crestina, poate - si trebuie - sa nu tina seama de nedreptatile savarsite impotriva-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar daca ocupa o functie de raspundere ori se afla in fruntea treburilor publice nu are dreptul sa invoce principiul iertarii spre a ramane distant si rece in fata raului si a lasa pe nevinovati prada ticalosilor. 

Eroarea tragica a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat doua situatii distincte. Si nu numai a lui, a numerosilor zapaciti care cred ca 'nu judeca' si 'cine-s eu sa judec?' se refera si la interesele comunitatii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenta, apararea binelui, pastorul e iubit de turma pentru ca o pazeste si-si pune viata pentru ea."

Costel Busuioc - Iubi-Te-voi, Doamne / De Tine simt nevoie

(dar) Vine o zi...

Cristos a fost batjocorit greu...

Pe drumul crucii de lemn l-au condus vrajmasii. Cand se lupta, vazand cat de grozav e paharul suferintelor in duh, ucenicii, apropiatii Sau, au adormit... Unul a fugit in pielea goala. Privirea altuia i-a intalnit-o dupa ce-a cantat cocosul - se lepadase de El in fata oamenilor.

Nici femeile care-L plangeau nu au inteles care era, de fapt, taina suferintei lui Cristos.

Scuipat si lovit peste fata, pironit pe o cruce la care S-a dus Singur, i-au pus paza. Sa nu fuga, de pe cruce, Acela care pentru aceasta S-a nascut si a venit in lume.

Asa S-a stins Lumina care era in lume, asa a murit Viata venita din ceruri. Detaliile sunt importante si numeroase. In scurte cuvinte... Cristos a fost nedorit de oamenii acestei lumi, care au facut tot posibilul ca El sa moara si sa stea acolo.

Dar: Cristos a inviat din morti, parga celor adormiti! El, biruind moartea, prin moarte viata ne-a adus. El, prin suferinta ne-a dat bucuria cea sfanta si intreaga. El, prin rupere, ne-a adus pacea relegarii cu Tatal, in slobozenie curata.

L-au urmat martirii de pretutindeni si de oricand, marturisitorii pe care lumea nu i-a iubit, asa cum nu L-a iubit nici pe El. In arene, in inchisori, pe insule sau in diversele torturi, sfintii cei marturisitori, savarsitorii martiriului sfant si curat, au fost separati de fratii lor in grea rupere si durere. Caci bunii prieteni si frati, cei care L-au dorit pe Cristos, nu au putut vietui impreuna, prin miseleasca voie a celor blestemati si parasiti de Dumnezeu... in voia mintii lor blestemate. Dar, a putut inchisoarea sa-i tina? Sau izolarea, sau moartea chiar?

Caci se vor intalni in cer sfintii lui Dumnezeu, prietenii si fratii. Si, in pace si adanca pretuire, iubi-se-vor la sanul Celui Sfant. Acolo moarte nu va fi, nici lacrimi, nici dureri. Si nici cei care sa-i desparta de Domnul lor pe aceia care nu si-au iubit viata, ci au vrut mai degraba sa primeasca batjocura si moartea drept pret pentru iubirea de Dumnezeu.

Dragi crestini, orice v-ar face voua oamenii, sa va desparta de dorul partasiei cu Dumnezeu si cu fratii, de scumpa Adunare si sfanta - vine o zi cand cei morti vor auzi glasul Lui, cand Cristos va invia din morti pe aceia care au fost ai Sai pe pamantul acesta. Si nimeni nu va putea sa va rapeasca clipa aceea a bucuriei.

Fiti treji, dar, vegheati! Duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur. Caci Cel ce vine va veni si nu va zabovi. Nu va inselati, preiubitilor, ce seamana omul aceia va secera. Stati gata, dar, avand mijlocul incins caci vine Mirele. Nu dormiti, vegheati! Cristos a inviat din morti!

Uciderea copiilor in pantecul mamei - un drept al medicului?

Citeam aproape fara sa-mi cred ochilor urmatorul articol (din care citez cateva randuri):

Francesca Minerva susține că doctorii ar trebui să aibă dreptul să ucidă nou-născuții, în cazul în care aceștia au vreun handicap sau pur și simplu nu sunt doriți de către mamele lor. Un bebeluș în primele sale zile nu este propriu-zis o persoană, iar uciderea lor imediat după naștere nu ar fi diferită de un avort timpuriu.

Potrivit cercetătorului, un nou-născut trebuie să dezvolte sentimente, speranțe și scopuri pentru a deveni o persoană cu dreptul moral la viață, scrie "Daily Mail".
Citiţi mai mult: "Doctorii ar trebui să poată ucide bebelușii. Nou-născuții nu sunt persoane!" - Viata > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/doctorii-ar-trebui-sa-poata-ucide-bebelusii-nou-nascutii-nu-sunt-persoane-969152.html#ixzz1rdhEL9n3 EVZ.ro

Deci, dam o definitie care sa ne permita o concluzie si apoi concluzionam folosind acea definitie. Eroare tipica de logica? Si? Nu sunt asemenea erori la tot pasul? Ba da, numai ca urmarile unor astfel de erori conduc omenirea la a nu mai putea fi numita "umanitate".

La ce concluzii poate ajunge mintea blestemata a omului!

Pastele sunt aproape

"Paştele Iudeilor erau aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşte, ca să se curăţească. Ei căutau pe Isus, şi vorbeau unii cu alţii în Templu: „Ce credeţi? N'are să vină la praznic?” Iar preoţii cei mai de seamă şi Fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-l prindă." (Ioan 11:55-57)

Iudeii se pregateau de Pastele evreiesc. Ne pregatim si noi - curatenie de primavara, haine noi, o masa bogata, invitatie prentru membrii familiei, cadouri, oua vopsite, cozonaci. Pregatirea aceasta, dimpotriva, ar trebui sa fie sufleteasca. Odata pe an e o asemenea "sarbatoare", mai degraba ii pot zice comemorare, si atunci ratam complet sensul ei.

Poate vine Domnul chiar de Paste, saptamana viitoare. Si, toate acestea, pentru ce le-am pregatit? Ce vom lua cu noi din tot ce-am pregatit? Daca ne-am pregatit sufleteste, atunci aceasta va ramane. Si tocmai si aceasta este chemarea pentru crestini - sa fim intotdeauna pregatiti, fiindca Domnul sta sa vina!

Noi nu o sarbatoare asteptam, ci Il avem mereu cu noi (daca-L avem) pe Cristos Insusi, "Pastele nostru". Cristos, Pastele, a fost la Pastele evreiesc. Erau zilele cand Domnul era pe pamant, cand Cel catre care aratau toate semnele si semnificatiile Vechiului Testament era printre oamenii care traiau aceste obiceiuri in speranta esentei din spatele lor. Numai ca, in timp, au ramas cu obiceiul, uitandu-i semnificatia. Au ramas cu o metoda perfectionata de a taia lemne, uitand sa mai faca focul. Au ramas cu o icoana, ajungand sa nege si sa omoare pe Cel zugravit in ea, atunci cand a venit in mijlocul lor Domnul, pe care-L asteptau. Ce trist, nu-i asa? Dar, oare, noi cum suntem, noi cum ne pregatim zilnic de revenirea lui Cristos?

Este Pastele pentru noi doar o sarbatoare, odata pe an? Suntem si noi crestini de Craciun si Pasti, cand, de fapt, tot pentru noi sarbatorim?

Preotii cei mai de seama se pregatisera si ei - au hotarat sa-L omoare pe Cristos, au vorbit cu oamenii sa le spuna daca-L vad, sa-L poata prinde. Au pus panda impotriva Celui omniprezent, acum fiu al omului... Preotii cei mai de seama... doreau sa-L prinda pe imparatul calare pe un magarus... Si iata-i cum n-au priceput. Si iata-ne si pe noi, gata sa trecem pe langa realitate cu obiceiuri, pompa si fast.

Caci, in Cristos, sarbatoarea este deplina. Dincolo de o zi, dincolo de un obicei, Cristos ni S-a adus pe Sine, dandu-se deplin noua, ca sa avem partasie cu Tatal tot deplin, prin Sine. Astfel ca, Cristos, Pastele nostru, este Sarbatoarea in care suntem in fiecare zi - daca suntem in El - si motivul pentru care ne pregatim.

Da, este si un praznic. Este praznicului sarbatorii in spatiu si timp, o sarbatoare a unei zile. Cand, am putea sa avem mancare, bautura si galagie si fara Cristos. Este praznicul in familie, in Biserica. Si acesta poate sa fie fara Cristos. Este si praznicul Imparatiei Cerurilor, masa cu Cristos Insusi, parte din nadejdea pe care o avem, parte din asteptarea cu care nadajduim. Acesta din urma nu se poate fara Cristos, iar acolo vor fi doar aceia pe care i-a testat Cristos in viata de aici si i-a gasit vrednici.

Pastele este aproape. Cum ne pregatim?

Richard Wurmbrandt despre Haralan Popov

"Cand unii crestini se aranjau cumva cu comunistii ca sa nu aiba de suferit, Haralan nu putea sa faca nici o concesie. El spunea cu curaj adevarul intreg si li-l spunea comunistilor drept in fata. Rezultatul a fost ca a stat treisprezece ani in inchisoare. Aproximativ in aceeasi perioada, sotia mea, Sabina, si eu am stat inchisi in Romania.
     S-au petrecut grozavii in inchisorile romanesti. Numai putine din ele au putut fi descrise, majoritatea intrecand puterea de intelegere a mintii si sufletului omenesc. Dar barbaria din Bulgaria le-a intrecut...
     Haralan a stat inchis in perioada nebuniei urii comuniste. El a ramas un om linistit si echilibrat. A fost o pilda de crestin...
     Rautatea ateista a mers la extrem. Dar tot asa cumpatarea, linistea, credinta si dragostea crestina. Haralan va ramane o pilda in aceasta pentru generatiile urmatoare."

(Richard Wurmbrandt, despre Haralan Popov, marturisitor al credintei crestine in Bulgaria comunista; citat din cartea Torturat pentru credinta, Cuvant inainte).

Acum este ziua intristarii

Ce grea e suferinta cand treci prin ea. Dar, pe cantarul lui Dumnezeu, intristarile noastre sunt de o clipa, usoare. Va dati seama, asadar, ca prin suferinta cea grea, ca prin intristarea cea apasatoare ne arata Dumnezeu incomensurabilitatea greutatii de slava a veacului ce va sa vie?

Am gasit ca suferinta pentru raul pe care ti-l face altul, pe drept, este cea mai usor de purtat suferinta. Pentru ca stii ca ai meritat-o. Apoi, mai grea decat aceasta, este suferinta pe care o indura cel care a fost lovit pe nedrept. Dar, cea mai grea suferinta este aceea cand dreptatea este calcata in picioare, cand binele este numit rau, cand istoria aduce acele zile ale beznelor si tenebrelor lipsei de judecata - cand saracul este impovarat, cand vaduvii nu i se da ajutor, cand stapaneste omul rau, cand judecata se face cu mita si nedreptate, cand omenirea se arunca pur si simplu pe o cale a nebuniei necontrolate.

Silnicia si nedreptatea oprima poporul, il apasa. Poporul geme, sta asuprit, sta ca un pipirig, cu capul plecat, chircit in batatura. Suferinta devine demna, fiindca raman in arenele obtuze ale veacului doar aceia care nu au acceptat compromisul, nici cu streangul de gat. Iar suferinta, aceasta, demna devine pura. In asemenea conditii se deschide orizontul pentru a putea intrezarii martiriul. Caci numai mucenicii, cei dusi la moarte pentru Cristos, marturisitorii, pot cuprinde taina suferintei celei mai curate inaintea lui Dumnezeu.

Cel care da buzna inspre suferinta este un nebun. Dar, cel pe care-l duce acolo, in suferinta, hotararea de mai dinainte a lui Dumnezeu este un fericit. Caci aceasta este dovada nestricacioasa a faptului ca Dumnezeu a inceput munca cea mai grea, lucrul cel mai minunat - indumnezeirea inimii omului. Acolo, in durerea cea mai adanca, invata omul tristetea lui Cristos. Caci prin suferinta se aduce jertfa ascultarii la altarul lui Cristos, si prin suferinta se primeste cununa cea de slava pe care s-o puna sfintii, dupa ce si-au terminat toata alergarea, la picioarele Celui Sfant.

Castii, virtuosii sunt aceia care, invatand suferinta, se pleaca in mod deplin si cu toata pacea in suflet, inaintea bunului Dumnezeu, plini de simtamantul ca au fost fericiti sa sufere pentru voia si Numele Lui. Ei, fiindca inteleg deplin absolutitatea suveranitatii divine, drepte si iubitoare, nu vad suferinta ca fiind rezultatul urii delatorilor, ii iarta pe acestia si-i iubesc chiar mai mult. Dar, in acelasi timp, Dumnezeu devine un judecator care va deschide larg pantecele mortii pentru cei care au avut indrazneala sa-i atinga pe ai Sai.

Dincolo de moarte, martirii cer, insa, dreptatea. Daca pe pamant au uitat tot raul si au dorit deplin prezenta Domnului - care-i invrednicea pe ei, prin mustrare si pedeapsa - iata ca, sufletele mucenicilor de sub altar cer aratarea dreptei judecati a Celui Atotputernic.

Sa ne incredintam, asadar, sufletele credinciosului Ziditor, si sa facem ce este bine - aceasta este dovada inextricabila a suferintei dupa voia lui Dumnezeu. Caci, toate lucrurile lucreaza, impreuna, inspre binele celui care este in voia lui Dumnezeu.

Din "Jurnalul Fericirii" - N. Steinhardt [1]

"Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica..." (ed. Dacia,1991, pag. 18)

"Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa... ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie" (pag. 18)

"Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi, cinstiti, smeriti cu inima dar nu tampiti... Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana..." (pag. 18)

"Dupa ce l-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine" (pag. 19)

"Stiam bunaoara de la Camus ca 'vine mereu in istorie o clipa cand cei care afirma ca doi plus doi fac patru sunt pedepsiti cu moartea'." (pag. 20)

Acum este ceasul intunericului

La Pastele anului 1989, Petru Lascau a scris urmatoarele:

În noaptea când a fost prins, a spus duşmanilor Săi: “Acum este ceasul vostru şi al puterii
întunericului” şi ei au înţeles că li s-a dat un ceas la dispoziţie să-şi manifeste toate instinctele şi ura de care erau animaţi. Vor lovi în El, şi-L vor crucifica, scuipându-L şi hulindu-L. Apoi, văzând că moare, vor jubila, felicitându-se reciproc. Vor comemora noua eră ce va începe mâine printr-un ospăţ festiv. Vor dormi liniştiţi. Tumultul noroilui interior şi-l revărsaseră furibunzi. Se răcoriseră după focul ce mocnea în ei de câţiva ani, de când tâmplarul acesta desculţ cutreiera ţara. Dar acum totul s-a terminat…
Singurele lucruri neplăcute erau banii daţi lui Iuda – bani azvârliţi în templu în ajunul sabatului şi perdeaua dinăuntru care s-a rupt în două în cutremurul ce-a zguduit pământul.
Desigur, după moartea Lui, lumea se va întoarce la matca ei obişnuită, şi zvonurile care poate au ajuns la Roma, nu vor avea repercusiuni.
Şi au uitat cuvintele Lui: “Acum e ceasul vostru…”

Da, e ceasul intunericului, dar e numai un ceas:

Nu ştiu cu ce măsoară Dumnezeu timpul. Uneori o zi e ca o mie de ani, şi o mie de ani, e ca o zi. Dar ceea ce ştim sigur, este că ceasul Lui nu întârzâie niciodată. Nu puneţi deci întrebarea asemeni femeilor nerăbdătoare, ce scrutau orizontul aşteptând carele lui Sisera, cântând: “De ce vin carele tale atât de încet?” Există o împlinire a vremii, o bătaie anume a orologiului divin ce va însemna sfârşitul “ceasului lor”. Isus ştia acest lucru şi poate de aceea suferinţa Sa a fost mai uşor de învins. Pentru că orice suferinţă este mai uşor de îndurat dacă o ştim limitată în timp. “Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei” spunea poetul. Dar dacă ei îi este dat un ceas şi apoi vine Învierea, cine se mai teme de ea?
Nimeni nu poate să ştie cât a mai rămas din noapte. Nu auzim bătăile orologiului lumii, dar cu cât clipa trece, dimineaţa e mai aproape. Se se va crăpa de zi în prima zi după răstignire în neasemuita dimineaţă a învierii. Iată nădejdea tuturor celor ce mai veghează la altarul rugăciunii pentru neam şi ţară. Lovind pe sfinti, dărâmându-le altarele şi bisericile, arzându-le cărţile sfinte, întemnitându-i, cohortei de soldaţi, de caiafe, de irozi, şi plebei dezorientate şi fanatice i s-a dat doar un prilej de un ceas. Este ceasul lor, dar mâine… Mâne e Învierea şi veşnicia noastră.
Pătruns prin uşile încuiate de frica iudeilor, Isus cel Înviat a rostit urarea celei mai acute nevoi din inima ucenicilor Săi: “Pace vouă!”

Mai pun si o poezis scrisa de Radu Gyr, o chemare din grozava stare adusa prin ura delatorilor, o chemare pentru crestinul "de rand", pentru crestinul adevarat care traieste in lumina:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Prietenie

Un prieten il poate face sa planga si pe cel mai tare om.

Gasesti ca un prieten a fost un prieten abia cand locul unde era este gol.

Este si prietenul romantic. Este si cel de fotografie. Dar este si prietenul adevarat.

Pe prieteni ii imprastie vantul, care nu stie sa-i discearna de alti pribegi. Dar nu in faptul ca stau in acelasi loc sta prietenia pentru oameni, ci in faptul ca locul in care au stat impreuna i-a facut sa nu se poata uita.

Prietenia se naste din pretuire. Cu cat valoarea si asteptarile sunt mai mari, cu atat prietenia trebuie ca e mai valoroasa.

Iti pare rau ca nu ai ajutat un om, cand puteai s-o faci. Dar e grozav de dureros sa aflii ca acela iti era, de fapt, prieten.

Degeaba mai plange cel care ridica sabia abia la mormantul prietenului sau.

Nu pot fi prieteni oameni cu valori diferite si nici nu e bine sa le ceri sa fie.

Idealul alege prietenii. De aceea canta betivii pe drumuri si stau drepti atletii credintei in arene. Cine sa-i desparta?

Atheist Saved by The Truth of The Sovereign God

Despre martiriu[13] - pe seama unor articole

"La Mislea, de pilda, muncind in biserica preschimbata in depozit, gaseste pe jos o Biblia, camufland-o in haine, si o duce in celula pentru colegele ei de detentie. Cartea sfanta va fi impartita pe fascicule si devorata spiritual, aducand nadejdea dorita; dupa prima lectura, vor urma comentariile si meditatiile. ... Ani de zile mai apoi, si dupa iesirea din inchisoare a Nicolei Valery Grossu, Biblia, impartita intr-o biblioteca mobila, respectiv in cele 66 de carti ale Vechiului si Noului Testament, va salva suflete si va da nadejde, inseninand detinutele." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., Ruxandra Cesereanu, pag.537)

"Atitudinea noastra, a preotilor, era cea de disciplina si munca. Noi nu socoteam vinovati pe cei ce ne pazeau, chiar cand adaugau zel propriu in a ne chinui si amari viata. Consideram ca nu suntem robii lor, ci ai lui Dumnezeu. Oferindu-ne lui Dumnezeu suferintele, de la inceput, si in fiecare zi, cautam sa i le daruim curate, de bunavoie, nu cu impotrivire." (Ruxandra Cesereanu, citandu-l pe Ioan Ploscaru, preot inchis pentru credinta, pag. 540)

"Aceste discriminari trec dincolo de hotarele Orientului Mijlociu (cazul Malaeziei), unde crestinilor le este refuzat dreptul de a-l numi pe Dumnezeu 'Allah', desi cuvantul arab era folosit de crestini inainte de a fi intrebuintat de musulmani." (Didier Rance, pag. 546)

"Ecuatia fanaticilor hindusi este simpla: indian egal hindus, iar ceilalti nu au ce cauta in tara. Trebuie sa se converteasca ori sa plece. Violenta lor nu este cu nimic mai prejos decat a islamistilor. Incepand din 2009, in medie se numara cam trei atentate sau actiuni anticrestine pe saptamana, iar de cele mai multe ori autorii acestor crime nu sunt deranjati de politie. Dimpotriva, unii asasini au putut fi auziti pe la posturile locale de radio falindu-se cu ispravile lor anticrestine. Victimele sunt arse de vii, omorate in bataie in pogromuri; sunt atacate sedii episcopale, scoli, institutii catolice; au existat chiar si violuri colective in conventuri luate cu asalt sau ale unor fetite crestine. Astfel, la 15 mai 2011, in Orissa, Banita Pradhan, tanara crestina de 17 ani, a fost violata si apoi ucisa de niste militanti extremisti hindusi." (Didier Rance, pag. 550-551)

"Unii istorici si misiologi (David Barrett) ii dau dreptate si spun ca in secolul XX au fost omorati pentru credinta de doua ori mai multi crestini decat au murit la un loc pe tot parcursul celor nouasprezece veacuri anterioare! Acest scurt tur de orizont a aratat ca persecutia nu a incetat in prima zi a noului mileniu si a noului secol in care am intrat. Cel mult putem constata anumite deplasari de accent, cea mai evidenta fiind ca cele mai importante persecutii au loc astazi in tarile musulmane, nu in regimurile totalitare, precum sub comunism sau nazism." (Didier Rance, pag. 553)

"In sfarsit, daca secolul XX a fost, cum a spus pe drept cuvant Ioan Paul al II-lea, 'secolul martirilor' - si daca inceputul secolului nostru se indreapta in aceeasi directie, el da tot mai multe semne ca este si secolul iertarii si al iubirii dusmanilor martirilor. Or, tocmai aceasta este piatra de incercare a iubirii crestine, poate chiar a crestinismului insusi." (Didier Rance, pag. 554-555)

Despre martiriu[12] - pe seama unor articole

"Orice crestin care-si constientizeaza identitatea de 'urmator al lui Cristos' trebuie sa se considere chemat la martiriu. Martiriul apartine atat de evident esentei vocatiei crestine, incat constituie punctul culminant din viata oricarui om credincios. Aceasta ultima afirmatie ne da posibilitatea sa delimitam cu si mai mare precizie conceptele de 'martir' si 'martiriu'. Adica, sa afirmam ca martirul trebuie sa apartina, in mod necesar, Bisericii. Si nu doar pentru faptul ca Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a fost caracterizata de prezenta permanenta a martirilor, ci pentru ca Biserica insasi, in mod constitutiv, este martira. inainte de a fi Ecclesia martyrum (Bisrica de martiri), ea este Ecclesia martyr (Biserica martira). In propria sa constitutie ontologica, Biserica are imprimata, odata pentru totdeauna si in mod indelebil, pecetea martiriului, adica forma Christi exprimata in desertarea de sine a Fiului lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce (cf. Filip. 2, 6-8)." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 450, Ioan_irineu Farcas)

"Oamenii, si mai cu seama tinerii, vor simti nevoia de a da liderului autoritate asupra lor atata vreme cat nu se simt ei insisi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a implini exigentele implicate de aceasta autoritate. Liderul va trebui sa fie constient in mod responsabil de aceasta restrictie asupra autoritatii. Daca liderul isi intelege functia altfel decat s-a convenit, daca nu le ofera celor condusi detalii clare cu privire la natura limitata a misiunii sale si cu privire la responsabilitatea lor, daca incearca sa devina idolul pe care-l cauta cei conduci(ceva ce oamenii asteapta mereu de la liderul lor), atunci imaginea liderului se transforma in cea a unui amagitor, atunci liderul reactioneaza incorect fata de cei condusi, cat si fata de sine. Liderul adevarat trebuie sa fie mereu capabil sa dezamageasca. [...] Liderul trebuie sa respinga in mod radical ispita de a deveni un idol, adica autoritatea suprema asupra celor condusi. [...] Liderul si functia care se erijeaza in dumnezei Il batjocoresc pe Dumnezeu si   [...] trebuie sa se prabuseasca. (Emanuel Contac, citandu-l pe Bonhoeffer, pag.495)

"Exista diferite nuante ale suferintei in Gulag:: pe de o parte, suferinta transanta, dar inaltatoare, pe de alta, suferintele ignobile si jenante. N. Steinradt in Jurnalul fericirii le si clasifica aparte, cautandu-le echivalent in registru cristic:' Doua feluri de suferinte: pe de o parte crucea; pe de alta parte cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida rosie. Alfel spus: durerea si batjocora.' Crestinarea de care are parte N. Steinhardt in inchisoare nu-l face mai ogolios in suferinta sa dimpotriva, ii aduce o seninatate nerazbunatoare; de altfel, el imparte locuitorii detentiei comuniste dupa o grila religioasa: sfinti, eroi, seniori, si indrazneti ai binelui, pe de o parte( acestia sunt tot cei pe care el ii numeste unificator 'leii'), si 'miorlaitii infrangerii si tradarii', 'naparci si taratoare'. Sfatos, delicat, N.Steinhardt marturiseste despre patimile sale ca despre o scoala a crestinismului. El are o gratie anume in suferinta, fiind un senior candid, gata sa ierte si sa uite, generos, pasnic si milostiv." (Ruxandra Cesereanu, pag.533-534)

Despre martiriu[11] - pe seama unor articole

"Baptistii au inceput sa fie admirati si urati in aceeasi masura, in primul rand de consateni, de vecinii lor. Istorii ale persecutiilor venite din partea consatenilor exista cu sutele: ucideri, violuri, alungari, batai in public etc." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 415, Marius David Cruceru)

"In 1947-1948, odata cu schimbarea regimului politic in Romania, apar cateva elemente noi. regimul a incercat sa-i cumpere pe conducatorii baptistilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenosi cu regimul, iar pastorii au inceput sa predice ca primii credinciosi (Fapte 2) au fost comunisti. Cantarea Mariei ('I-a inaltat pe cei smeriti [...] pe cei bogati i-a scos afara cu mainile goale', Lc. 1,52-53) a fost interpretata printr-o alta grila hermeneutica: Fecioara a prevestit Revolutia! Credinta si comunismul erau suprapuse. In predici se citau discursurile liderilor comunisti. Colectivizarea, realizata in numele dragostei pentru aproapele si motivata cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietatilor de la tara. Din acest moment s-au intamplat doua fenomene cu efecte importante asupra domeniului spiritual: unii credinciosi au migrat catre oras, suferind urbanizarea, cu toate capcanele acesteia, iar cei care au ramas la sat au devenit hoti. Cei care au plecat la oras au inceput sa faca mici compromisuri pentru o mai buna pozitionare in societate. Totodata, au inceput furturile de la colectiv. Din acest moment, marturia publica a credinciosilor baptisti, credinta care le transformase etosul a decazut.
     Promovarea in structurile Cooperativelro Agricole de Productie (CAP-urile) a unor lideri din biserici a dus la alte compromisuri. Fanfarele bisericilor ieseau la sarbatorile culesului si se imbatau impreuna cu sefii CAP-urilor. Celor de la oras li s-a blocat promovarea in functii de conducere, daca nu faceau parte din PCR. Aceasta stare de fapt a continuat pana in jurul anului 1974, cand, in unele orase din vestul tarii (Oradea, Arad, Timisoara) si din Moldova (Iasi), au inceput miscari spirituale ale tinerilor, conduse de pastori disidenti (unii dintre acestia disidenti autentici, altii infiltrati pentru prelucrarea informativa a celor care se opuneau regimului)." (pag. 416-417, Marius David Cruceru)

"Reglementarea insemna ca nu mai era permisa tinerea slujbelor de duminica seara sau a celor din timpul saptamanii. Prin procesul de arondare, un singur pastor primea in grija mai multe biserici, in cazul in care se arata dispus sa colaboreze. Cei care nu au colaborat au primit interdictia de a mai predica si de a mai sluji. In acelasi timp, s-a introdus ideea de cerc pastoral. Din aceasta perioada dateaza si un record trist: unui singur pastor i-au fost arondate 28 de biserici." (pag. 417, Marius David Cruceru)

"De remarcat este faptul ca in ambele perioade martirii n-au provenit in principal dintre pastori, ci dintre membri simpli ai bisericilor." (pag. 418, Marius David Cruceru; este vorba despre martiriul baptistilor din comunism, a se consulta contextul)

Despre martiriu[10] - pe seama unor articole

"Aceasta inclinare catre orgoliu (superbia) o va avea orice societate. O are intr-o masura semnificativa si societate occidentala de azi care se inchina la idolii ei, la 'lucrul mainilor' sale (minunile tehnicii si bogatia), si isi delimiteaza spatiul ca o incinta din care Dumnezeu este exclus. Daca crestinii nu sunt prigoniti, aceasta nu se intampla pentru ca intre Civitas Dei si  Civitas terrena conflictul a devenit mai putin acut, ci pentru ca crestinii nu mai au constiinta acestui conflict si adopta viziunea si principiile dominante ale Cetatii Pamantesti. Cuvintele Sfantului Pavel 'sa nu va potriviti acestui veac' (Rom. 12, 2) raman valabile pentru toate timpurile... Exact aici, pe campul de lupta dintre Civitas Dei si Civitas terrena, trebuie plasata prigoana impotriva crestinilor." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 372, Manica Papazu)

"'Azi, cand bisericile cele vazute sunt daramate[...] se inalta altele, de mana lui Dumnezeu facute. [...] Cu lacrimi de pocainta oamenii continua sa se roage [...] si deschid, sub prigoana, biserici in inima lor. [...] Nicio putere de pe pamant nu poate distruge aceasta biserica', scria din exil un preot necunoscut, ramas doar cu numele de Serghei, credinciosilor din parohia sa candva prin anii 1920-1930. Biserica rusa a iesit din catacombe bogata in marturisitori si mucenici: cei a caror marturie il face cunoscut pe Cristos si ale caror suferinte fac cunoscuta Crucea." (pag. 390, Monica Papazu)

Despre martiriu[9] - pe seama unor articole

"Am comparat relatarile despre instrumentele represiunii din secolul XX cu Actele martirice, care arata cu lux de amanunte metodele de tortura folosite impotriva martirilor din primele secole. Rareori am depistat metode similare. Metodele noi, practicate de sovietici, le-am gasit de regula asemanatoare cu cele practicate in timpul Revolutiei Franceze din 1789 si in timpul razboaielor civile declansate de comunisti in URSS si in Spania in secolul XX." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 302, Nina Negru)

"Nu se mai pun martirii in cuptor de foc sau in tigaie, nu se mai dau fiarelor de mancare, trupurile martirilor nu mai sunt tarate de cai prin cetate, spre batjocura, strujite cu unghii de fier ori cufundate in vase cu smoala, si nici nu mai sunt decapitate cu sabia. Totusi, s-au practicat si in secolul XX taierea limbii, a nasului si a urechilor, jupuirea pielii, scoaterea ochilor, teierea sanilor si a organelor vitale, crucificarea, otravirea, arderea de viu, ingroparea de viu, bataia cu biciul ori cu alte instrumente ale mortii. Singura constanta in acest ritual macrabru este, de-a lungul secolelor, porunca data martirului de as e lepada de credinta in Dumnezeul crestinilor si incercarea de a-l atrage sau sili sa se inchine idolilor (marxism-lennismul in secolul XX)." (pag. 303, Nina Negru)

"Scopul clasic al bolsevicilor a fost revolutia mondiala si instaurarea comunismului. Se preconiza distrugerea religiei, in primul rand a celei crestine, eliminarea monarhiei, abolirea proprietatii private, distrugerea familiei si cresterea copiilor de catre stat. Pe coperta revistei rusesti Bezbojnic ('Ateul'), un muncitor urca Scara Raiului (o caricatura a icoanei de la Muntele Sinai) cu un ciocan in mana, ca sa-l doboare pe Dumnezeu. In Basarabia, martirizarile in stil sovietic incep odata cu bolsevizarea soldatilor rusi de pe front. Deviza revolutionarilor francezi de la 1789, 'cu intestinele ultimului cleric il vom strangula pe ultimul imparat', a fost preluata de bolsevici in secolul XX. Astfel, soldatii rusi bolsevizati, care, indemnati de Lenin, paraseau frontul in timpul Primului Razboi Mondial, trecand prin gubernia Basarabia aplicau aceasta deviza ad litteram." (pag. 306, Nina Negru)

"Tighina a dat in 1940 un mucenic torturat dupa metoda folosita si in cazul Sfantului Maxim Marturisitorul: parintelui Motescu, un grup de evrei bolsevici din oras i-au taiat limba si urechile, dupa care l-au inchis in altar si i-au dat foc. Tot la Tighina a fost impuscat de terorisi evrei preotul Buacovschi" (pag. 312, Nina Negru)

"Umilirea suferintei - aceasta a fost noutatea adusa de bolsevici in metodele de martirizare a crestinilor." (pag. 313, Nina Negru)

"Revolutia bolsevica a fost climaxul unei traiectorii spirituale specifice Occidentului, traiectorie care isi are originea in antropocentrismul si utopismul Renasterii. Antropocentrismul: omul este masura tuturor lucrurilor. Utopismul: ideea ca nu exista o natura umana data, ca omul este o fiinta infinit maleabila, in stare sa se creeze pe sine si sa construiasca o societate perfecta." (pag. 367, Monica Papazu)

Despre martiriu[8] - pe seama unor articole

"Ii umezeam buzele cu apa [lui Ghika]. Sanitarul venea la fereastra cu nerabdare din ce in ce mai mare. 'Cum, n-a murit inca?' Monseniorul ceruse sa fie imbracat, dupa moarte, in hainele-i preotesti. I le lasasera la inchisoare, dar era ferfenita. Hogea, tatarul, le-a cerut, s-a asezat iarasi turceste pe patul de sus si a pus petic peste petic. Agonia discreta si demna a blandului preot a durat unsprezece zile, pana cand medicul, venit la fereastra, a avut satisfactia sa afle ca, in sfarsit, mai murise cineva noaptea. Disparuse unul dintre marile pericole ce amenintau temeliile regimului comunist si constructia socialismului. Noi eram cu totii tristi." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 293, Emanuel Cosmovici, citandu-l pe Theodor Lavi)

"Stie ca Monseniorul Ghika i-a rugat pe codetinuti sa-i cheme pe cei doi calugari catolici aflati la doua celule distanta. Gardianul de pe coridor nu a permis acest lucru, dupa care Monseniorul ar fi inceput sa planga. Pandrea stie ca a fost dus la groapa intr-o lada comuna de catre patru detinuti, frati de suferinta, care au sapat groapa.
     Horia Cosmovici noteaza in caietul sau manuscris ca, in ianuarie sau februarie 1956, pe cand se afla in inchisoare, a primit de la Monseniorul Ghika urmatorul mesaj: 'Prin prietenii vostri, spuneti fiului meu Horia Cosmovici ca m-am rugat tot timpul pentru el si ca, pe patul de moarte, i-am dat binecuvantarea'. Cu aceeasi ocazie sau prin alt mesager, Horia Cosmovici a aflat de marturisirea publica pe care a facut-o Monseniorul Ghika, 'in lipsa de preot', inainte de moarte: 'Mor cu constiinta impacata ca am facut tot ce am putut, desi nu intotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevarata Biserica a lui Cristos, intr-o perioada trista pentru tara mea si pentru intreaga lume civilizata.'" (pag. 296-297, Emanuel Cosmovici)

"... Si ce mi-a ramas... la un moment dat, stand acolo, era faptul ca spunea[Ghika]: 'As vrea sa mor aicea si groapa mea sa fie necunoscuta, printre alte gropi ale celor care mor aici.' Asta sigur a fost asa! Asa zicea! Eu, auzind chestia asta la 22 de ani, mi s-a parut ceva fantastic..." (pag. 297, Emanuel Cosmovici, citandu-l pe Marcel Petrisor, care reda o marturie a Monseniorului Ghika)

Despre martiriu[7] - pe seama unor articole

"In sfarsit, de ambele parti, peste 63 de milioane de victime pe teatrele de lupta ale celui de-al Doilea Razboi mondial.
     Iata si cateva cifre romanesti postbelice: intre 1948 si 1964, in locuri de pedepsire, exterminare si reeducare sadica - precum Sighet, Aiud, Jilava, Pitesti, Gherla, Galati, Targu-Ocna, Valea Neagra, Poarta Alba, Capul Midia, Colonia Peninsula - , peste doua milioane de detinuti. Dintre care, potrivit statisticilor, morti in inchisori, in lagare, in anchete, ori lichidati in moduri extrajudiciare - peste o jumatate de milion de fiinte omenesti." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 228-229, Andrei Brezianu)

"Dupa cateva zile, un student mi-a oferit si mie locul sau aflat langa Monseniorul Ghika si am ajuns astfel pe priciul lui. Un prici avea patru locuri. Locul era atat de stramt, incat nu puteai sta decat pe o parte. Daca in cursul noptii careva voia sa se intoarca pe partea cealalta, trebuiau sa se trezeasca mai intai toti cei patru si sa se intoarca toti in acelasi timp. Monseniorul Ghika nu era decat piele si os si a suferit ingrozitor din cauza duritatii scandurilor, dar nu s-a plans niciodata. Hrana era foarte slaba si extrem de putina. Monseniorul Ghika nu manca niciodata totul si dadea o parte unor tineri care mureau de foame." (pag. 276, Emanuel Cosmovici - citatandu-l pe Menges)

"Nu am avut niciodata nici cel mai mic semn ca Monseniorul Ghika suferea din cauza inchisorii: era fericit de apostolatul pe care il facea, de nenumarate prilejuri ce i se ofereau de a-l vesti pe Cristos si sunt absolut sigur ca nicio clipa nu a regretat situatia in care se afla. Efectiv, pentru el nu exista inchisoarea si nici nu era preocupat in niciun fel de ziua eliberarii. Nu participa la discutiile cu caracter politic, nu din tactica sau din prudenta, ci pur si simplu pentru ca nu-l interesa modul in care se puneau acolo problemele. O singura date ne-a spus: 'Mi-e rusine fata de urmasii nostri. Ce vor spune ei despre noi, care am trait intr-un secol stapanit de doua carti sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf, a lui Hitler, si Capitalul lui Marx?'" (pag. 290, Emanuel Cosmovici, citandu-l pe Matei Boila)