Opiniile diferite ale celor trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei în mântuire. Percepţiile diferite ale credinţei au dus la moduri diferite de trăire a vieţii.
Biserica Romei predica virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi trăire virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de a-şi cumpăra sau câştiga dreptul de a ajunge în rai.
Luther şi ceilalţi reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa. Credinţa a fost centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe încât a refuzat să recunoască Epistola lui Iacov ca inspirată, considerând-o „epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin fapte. Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se mântui cu credinţa teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la un eşec moral al Protestantismului. „Dacă cineva are credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică despre căsătorie (Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p. 228).
Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther, un destin, p. 112). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” (Ibid, p. 193).
Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.
Hans Denck scria: „Pe de o parte, unii spun că au libertate a voinţei. Cu toate acestea nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic lucru pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt cei care spun că nu au voinţa liberă deoarece văd că nu pot face ce este bine. Cu toate acestea, nu permit cuvântului [adică cuvântului interior – mărturiei Duhului şi a conştiinţei] să lucreze în ei (Matei 23).
În ele însele, ambele opinii sunt adevărate, dar ambele sunt şi false. Fiindcă ambele vorbesc despre fiinţa umană ca neexistând altă temelie decât a ei înşişi. Una este lăudăroasă şi arogantă cu privire la libertatea umană în vreme ce cealaltă caută doar scuze. ‚Dumnezeu este responsabil’.
Prima opinie, aceea că voinţa este liberă, este o pretenţie neruşinată şi prostească ce nu lasă loc pentru teama de Dumnezeu. Presupune arogant, Pot face ceea ce vreau să fac (Iacov 4, Proverbe 12 şi 28). A doua opinie este o smerenie ipocrită şi o viclenie care vrea să ne facă să credem că se acordă onoare lui Dumnezeu şi nu omului. Dar cu siguranţă că nu este o negare a sinelui – de fapt, creşte egoismul. Aceasta este cea mai înaltă formă de aroganţă şi mândrie” (Liechty, Early Anabaptist Spirituality, p. 129-130).
„De aceea, întregul creştinism nominal este plin de adulterini, avari, beţivi şi alţii de aceeaşi teapă” (Williams, op. cit., p. 106). „Cuvântul lui Dumnezeu este deja în tine înainte să îl cauţi, îţi dă înainte ca tu să ceri, îţi deschide înainte ca tu să baţi. Nimeni nu vine de la sine la Cristos decât dacă îl trage Tatăl, ceea ce El face cu adevărat, după bunătatea Sa. Cine vrea să vină, ne-tras, din proprie iniţiativă, presupune că îi dă lui Dumnezeu ceva ce nu a primit de la El. Doreşte să merite ceva de la Dumnezeu, pentru a nu trebui să Îi mulţumească pentru harul Său … De aceea, nimeni nu se poate lăuda înaintea lui Dumnezeu pentru faptele sau credinţa sa, fiindcă oricine se mândreşte, are suficientă mulţumire de sine şi este unul din acei bogaţi pe care Dumnezeu îi izgoneşte. Plinătatea de sine otrăvitoare a firii pe care omul şi-a asumat-o împotriva lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu ar trebui şi trebuie mortificată. Când aşa ceva a început într-o persoană, iar aceasta şi-o atribuie sieşi, Îl jefuieşte pe Dumnezeu de onoarea cuvenită şi soarbe otrava şi laptele diavolului, şi mai mult, toate pentru dorinţa sa de a fi cineva înaintea lui Dumnezeu, ceea ce nu este. Dar oricine nu vrea să îndure această lucrare de mortificare, ci preferă să practice lucrările întunericului, nu se va putea scuza înaintea nici unei fiinţe, cu atât mai puţin înaintea lui Dumnezeu” (Ibid, p. 107, 108).
Hubmaier spunea: „Tocmai sub mantia acestor jumătăţi de adevăruri mai sus menţionate, [1. ‚Noi credem. Credinţa ne mântuieşte. 2. Nu putem face nimic bun, Dumnezeu lucrează în noi voinţa şi înfăptuirea, nu avem voinţă liberă”] au ajuns să domine toate felurile de răutate, infidelitate şi nedreptate. Căci după cum toate istoriile demonstrează, lumea este mai rea acum (să ne audă Dumnezeu plângerea) decât a fost acum o mie de ani. Toate acestea au loc, din păcate, sub aparenţa evangheliei. Căci imediat ce le spune cineva, este scris (Ps. 37:27): Depărtaţi-vă de rău şi faceţi binele – imediat ei răspund „Nu putem face nimic bun; toate lucrurile au loc după hotărârea lui Dumnezeu şi din necesitate” – înţelegând prin aceasta că li se permite să păcătuiască. Dacă cineva spune mai departe: Este scris (Ioan 5:29; 15:6; Mat. 25:41) că cei ce fac răul vor merge în focul veşnic, imediat ei găsesc un şorţ de frunze de smochin cu care îşi acoperă infracţiunile şi spun: „Doar credinţa ne mântuieşte, nu faptele noastre.” Într-adevăr, am auzit de la mulţi oameni că de mult timp nu s-au rugat, nici nu au postit, nici nu au dăruit din milă deoarece preoţii lor le spun cum faptele lor nu sunt de nici un folos înaintea lui Dumnezeu şi de aceea ei renunţă imediat la ele” (Williams, op. cit., p. 115).
Hans Hut afirma: „oricine se încrede în ei [în Reformatori] va fi înşelat, căci doctrina lor nu este altceva decât credinţă, şi nu merge mai departe… Oh, cât de lamentabil înşeală ei întreaga lume în vremurile noastre… cu credinţa lor falsă şi născocită, o credinţă care nu este urmată de nici o îmbunătăţire morală” (Verduin, op. cit., p. 105). Michael Sattler îi condamna pe Reformatori pentru acelaşi lucru, spunând că ei „aruncă faptele fără credinţă atât de mult într-o parte încât construiesc o credinţă fără fapte” (Ibid.).
În nici un alt domeniu nu au ieşit Anabaptiştii mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip de Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă decât în celelalte landuri germane, spunea: „Eu văd cu adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care sunt luterani” (Verduin, op. cit., p. 108). Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât oricine încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender, în faimosul său eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din partea unuia dintre marii adversari ai Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în aparenţă duce o viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei nu se găseşte nici o minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi băutură intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare, dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare, sinceritate într-o aşa măsură că s-ar putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” (Hershberger, Recovery of the Anabaptist Vision, p. 45).
Chiar şi Reformatorii admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii „se păzeau de viciile ofensatoare atât de comune printre ai noştri” (Verduin, op. cit., p. 108). Predicatorii Reformaţi din Berna observau: „Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte biserici care, în uniune cu noi, îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte comune printre noi” (Verduin, op. cit., 109). Luther recunoaşte aceasta, dar încearcă să scape astfel: „Doctrina şi viaţa trebuie deosebite una de cealaltă. La noi, conduita este la fel de rea ca cea a papiştilor. Noi nu ne opunem lor pe baza conduitei. Hus şi Wyclif, care subliniau conduita, nu erau conştienţi de asta… dar să tratezi doctrina, aceasta înseamnă să faci faţă cu adevărat problemelor” (Verduin, op. cit., p. 108).
Caspar Schwenckfeld, discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o viaţă creştină adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” (Hershberger, op. cit., p. 46-47). „Bullinger însuşi se plângea că ‚există unii care în realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat aversiunea faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul, fiind în consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane capricioase.’ Vasta colecţie de materiale originale Anabaptiste, numită comun Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr de ilustraţii specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în Wittemberg a fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii relatează că din moment ce acesta era un om invidios care nu se putea înţelege cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea vinovat de faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat a fi Anabaptist. Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în Wurttemberg a fost adus înaintea curţii sub suspiciunea de a fi Anabaptist în primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă” (Ibid.).
Anabaptiştii erau dedicaţi teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în ele. Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în păcat nu era considerat a fi mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină. Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în adevărata doctrină, ci în aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca pentru reformatori, ci ‚urmarea’ (nachfolge Christi)” (Hershberger, op. cit., p. 43).
Pentru ei, iubirea aproapelui era dovada naşterii din nou. Thomas Manz spunea din închisoare în una din ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o, adevăraţii Săi slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a vieţii şi ne bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi invidie, oricine trădează, acuză, bate şi se ceartă în mod mizerabil, nu poate fi Creştin” (Liechty, op. cit., p. 19).
Acest fel de viaţă le-a atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii, independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost numită Anabaptişti… Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care ei aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de Dumnezeu care aveau zel pentru Dumnezeu” (Hersberger, op. cit., p. 175). Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete sincere care aveau râvnă pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili, răbdători sub multă suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri, cu răbdare şi umilinţă îndurând orice persecuţie” (Hershberger, op. cit., p. 46).
Anabaptiştii se luptau, asemenea grupărilor disidente dinaintea lor, împotriva standardului moral mediocru comun acceptat în societate/Biserică. Din această cauză au fost identificaţi cu Donatiştii şi Catharii.
Au fost acuzaţi că se cred sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu mărturisesc că deseori rugăciunile mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana” (Verduin, op. cit., p. 103). Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai putem păcătui după botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim că atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi dacă spunem că nu păcătuim, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” (Estep, op. cit., p. 155).
Urmarea lui Cristos, imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori sfârşitul tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau toate aceste suferinţe, era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei ucenicii. Persecuţia şi martirajul le întăreau convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a profeţit că urmaşii Lui vor fi persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe buze, demni şi neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la capăt.
Cele trei mari tabere promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote esenţa creştinismului. Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă. Pentru Anabaptism, esenţa creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos. Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.
Standardul moral Anabaptist era cel găsit, prin intermediul Scripturilor, în persoana lui Isus Cristos. Ei considerau lumea Catolică şi Protestantă ca fiind căzută în păcat şi despărţită de Dumnezeu, fiind deci o piedică în încercarea lor de a se apropia cât mai mult de standardul lor. De aceea, în încercarea de a persevera spre sfinţenie, Anabaptiştii promovau o separare a credinciosului de cei necredincioşi. În Mărturisirea de la Schleitheim, ei declarau:
„IV. Noi suntem de acord [după cum urmează] asupra separării: O separare va fi făcută de răul şi de ticăloşia pe care diavolul a sădit-o în lume; în acest fel, pentru a nu avea pur şi simplu părtăşie cu ei [cei răi] şi să nu alergăm împreună cu ei spre mulţimea abominaţiilor lor. Aşa stau lucrurile: Din moment ce toţi cei care nu umblă în ascultare faţă de credinţă, şi nu s-au unit cu Dumnezeu aşa încât să dorească să Îi împlinească voia, sunt o mare abominaţie înaintea lui Dumnezeu, nu este posibil ca altceva să crească sau să iasă din ei decât lucruri abominabile. Căci cu adevărat toate făpturile se găsesc în doar două clase, buni şi răi, credincioşi şi necredincioşi, întuneric şi lumină, lumea şi cei [care au ieşit] din lume, templul lui Dumnezeu şi idolii, Cristos şi Belial; şi nici unul nu poate avea parte de la celălalt” (Noll, Confessions and Catechisms of the Reformation, p. 52, 53).
Deoarece nu credeau într-o izolare a individului de restul oamenilor, doctrina separării i-a condus spre cea mai mare doctrină „radicală” predicată de ei, doctrina despre biserică.
[dintr-un articol de Raul Enyadi, preluat de pe resursecrestine.ro]
duminică, 7 decembrie 2008
Anabaptistii si doctrina despre biserica
După doctrina despre autoritatea Scripturilor, doctrina despre biserică reprezintă al doilea mare punct de divergenţă dintre tabăra Anabaptistă şi cea Catolică şi Protestantă. De asemenea, această doctrină ne ajută să îi diferenţiem pe Anabaptiştii propriu-zişi de restul Radicalilor.
1. Componenţa bisericii. Cu toţii recunoşteau că societatea se împărţea în oameni pioşi şi oameni necredincioşi. Polemicile izvorau din atitudinea fiecăruia faţă de necredincioşi. Trebuiau aceştia să fie acceptaţi în biserică şi acolo învăţaţi în speranţa îmbunătăţirii lor? Sau biserica trebuia să fie constituită doar din credincioşi? În acest punct, existau doar două tabere, deoarece Protestanţii aveau aceeaşi poziţie cu Catolicii.
Pentru Catolici, nu conta dacă cineva era virtuos sau nu atât timp cât îşi împlinea datoriile faţă de biserică. Nici o îmbunătăţire a vieţii nu era pretinsă pentru a fi membru în Biserica Romană, ea recrutându-şi membri încă de la naştere.
Pentru Protestanţi, problema era mai delicată, deoarece ei încercau să îşi construiască bisericile ajutându-se de Scriptură. Aceasta arăta spre o biserică a credincioşilor în mijlocul unei societăţi necredincioase. Reformatorii păreau tentaţi de o astfel de perspectivă, dar le era teamă să adopte o atitudine atât de radicală, căci ar fi pierdut atât susţinerea autorităţilor, cât şi cea a populaţiei. Biserica nu era pregătită să îi dea afară pe membri necredincioşi. Societatea nu era pregătită să fie dată afară din Biserică. Au ales varianta acceptării necredincioşilor în rândurile lor – măcar pentru un timp, până vor fi învăţaţi adevăratul creştinism, se gândea Luther. El avea chiar un proiect în care vieţile membrilor să fie atent urmărite, iar cei care dovedeau că aveau o conduită creştină să fie trecuţi într-un registru separat şi să fie adunaţi aparte de restul, pentru un studiu mai atent al Scripturilor. Ecclesiola in ecclesia, propunea Luther. A fost însă nevoit să abandoneze proiectul, deoarece nu erau destui care să întrunească condiţiile…
Anabaptiştii, care construiau o Biserică după modelul apostolic, pretindeau că doar cei credincioşi sunt candidaţi potriviţi pentru membralitatea în biserică. Biserica trebuia să fie păstrată curată şi să se purifice în mod continuu. Aceasta a fost una din cauzele ruperii legăturilor dintre Protestanţi şi Anabaptişti şi a migrării multor Protestanţi în tabăra radicală.
Datorită luptei lor pentru puritate, atât la nivel de individ cât şi la nivel de biserică, Anabaptiştii au fost acuzaţi ca fiind Donatişti şi Catari. Justus Menius, asociatul lui Luther şi unul din cei mai mari duşmani ai Anabaptiştilor, spunea despre ei: „Asemenea Donatiştilor cu mult timp în urmă, ei caută să se rupă de Biserică deoarece noi permitem oamenilor răi să rămână în Biserică. Ei caută să adune o Biserică pură, şi oriunde se petrece aşa ceva, este sigur că ordinea publică va fi răsturnată, deoarece o Biserică pură nu este posibilă, după cum Cristos a menţionat deseori – noi trebuie prin urmare să îi tolerăm” (Verduin, op. cit., p. 104).
Luther afirma: „De la începutul Bisericii ereticii au menţinut că Biserica trebuie să fie sfântă şi fără păcat. Deoarece au văzut că unii în Biserică erau servi ai păcatului, de aceea au negat că Biserica era Biserică, şi au organizat secte… Aceasta este originea Donatiştilor şi a Catarilor… şi a Anabaptiştilor din vremurile noastre. Toţi aceştia strigă într-un cor mânios că Biserica adevărată nu este Biserică deoarece văd că păcătoşi şi oameni fără Dumnezeu sunt amestecaţi în ea, şi s-au separat de ea… Schwarmer [fanaticii], … arată că… prin această sfinţenie prea mare nu sunt nici o Biserică, ci doar o sectă a diavolului” (Verduin, op. cit., p. 107). Mai târziu, Calvin afirmă acelaşi lucru. „Demult erau două feluri de eretici, Catarii şi Donatiştii. Aceştia, atât primii cât şi ultimii, se aflau în aceeaşi fantezie în care sunt şi visătorii contemporani atunci când caută o Biserică în care să nu fie nimic de cenzurat. Ei se despart de creştinism pentru a nu fi murdăriţi de imperfecţiunile altora… Să fie aceasta o dovadă pentru noi că vine de la diavolul, care, sub acoperirea zelului pentru perfecţiune ne umflă de mândrie şi ne seduce prin ipocrizie aşa încât să abandonăm turma lui Cristos… Căci deoarece nu există iertare de păcate nici vreo mântuire nicăieri altundeva, Fapte 4:12 [Calvin răstălmăceşte acest verset, care afirmă de fapt că nu există mântuire în afara persoanei lui Isus, nu în afara vreunei biserici]. De aceea, chiar dacă am avea aparenţa unei sfinţenii mai mult decât angelice, dacă printr-o astfel de presupunere ajungem să ne separăm de societatea creştină am devenit diavoli” (Verduin, op. cit., p. 102).
Dezvoltând argumentele lui Luther şi Calvin, ajungem la concluzii bizare: dacă trăirea unei vieţi cât mai imaculate este o dovadă clară că cineva este condus de diavol, atunci şi reciproca trebuie să fie valabilă: cu cât cineva ar trăi mai murdar, cu atât ar aduce o dovadă mai clară că vine de la Dumnezeu.
Anabaptiştii susţineau opusul în Mărturisirea de la Schleitheim: „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar trebui să o alungăm şi de care ar trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege toate lucrările şi serviciile bisericeşti Catolice şi Protestante, întrunirile şi participarea la slujbele bisericilor lor, casele de băutură, treburile civice, jurămintele rostite în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt înălţate de lume, şi cu toate acestea sunt îndeplinite în contradicţie clară faţă de porunca lui Dumnezeu, în conformitate cu toată nelegiuirea care este în lume. De toate aceste lucruri noi vom fi separaţi şi nu vom participa la ele, căci nu sunt decât o abominaţie, şi sunt cauza pentru care noi suntem urâţi înaintea lui Isus Cristos., care ne-a eliberat din sclavia cărnii şi ne-a pregătit pentru slujirea lui Dumnezeu prin Duhul pe care ni l-a dat” (Noll, Ibid., p. 53).
În viziunea Anabaptiştilor, biserica adevărată era compusă doar din credincioşi, Îl servea pe Cristos conform învăţăturii sănătoase şi se purifica în mod continuu pentru a se asemăna tot mai mult cu Capul ei.
2. Natura bisericii
Catolicii afirmau că Biserica lor era singura adevărată, că era universală şi vizibilă şi că individul nu putea ajunge la Cristos decât prin medierea Bisericii. Neander spune: „Întregul punct de vedere Catolic se bazează pe aceasta, că relaţia dintre conştiinţa religioasă şi Cristos este făcută a depinde de medierea efectuată de Autoritatea Bisericii şi astfel aceasta din urmă este făcută a fi punctul capital şi fundamental” (Ibid., p. 684). Din moment ce nu se putea ajunge la Cristos decât prin Biserică, nu putea exista mântuire în afara ei; astfel s-a dezvoltat doctrina extra ecclesia nulla salus – nu există mântuire în afara bisericii.
Când Luther a fost excomunicat din Biserica Catolică, el s-a folosit de vechiul argument pe care Augustin l-a adus în polemica cu Donatiştii. Luther a afirmat existenţa unei Biserici universale invizibile, asupra căreia papa nu avea nici o putere. Interpretarea luterană a Ecclesiei Catholica [Biserica Universală] din Crezul Apostolic a fost următoarea: Biserica era „o comunitate de oameni răspândiţi în întreaga lume, dar care sunt într-un acord în ce priveşte Evanghelia, care au în comun acelaşi Cristos, acelaşi Duh Sfânt, aceleaşi Sacramente, fie că adoptă obiceiuri identice sau diferite” (Neander, op. cit., p. 686). Zwingli a dezvoltat şi mai mult ideea. El învăţa că Biserica este „comunitatea oamenilor legaţi împreună de o credinţă şi un duh” (Ibid.). El diferenţiază între Biserica vizibilă, compusă din toţi credincioşii declaraţi, şi cea invizibilă, compusă doar din credincioşii adevăraţi. Calvin înţelegea că Biserica era compusă din toţi aleşii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată.
În organizarea vizibilă a bisericilor lor, Reformatorii au păstrat formula Catolică. Ei au organizat masele în biserici teritoriale, compuse din toţi locuitorii teritoriilor respective [Volkskirche]. Bisericile lor vizibile se asemănau foarte mult cu cea Catolică, exceptând faptul că nu erau „universale”. În statele Protestante, frontierele administrative erau şi frontierele religioase. Biserica se confunda cu Statul.
Între radicali existau de asemenea opinii diferite în ce priveşte natura bisericii. Spiritualiştii Franck şi Schwenckfeld vedeau o biserică pur invizibilă, neadunată, spirituală, care nu avea nici un sacrament extern. Munzer şi mai apoi Anabaptiştii Revoluţionari identificau Biserica cu Împărăţia lui Cristos şi cu Statul secular. Anabaptiştii hutteriţi vedeau Biserica şi comunitatea ca fiind identice, ei formând comunităţi închise separate de societate. Anabaptiştii evanghelici se opuneau tuturor acestor concepte.
Anabaptiştii respingeau doctrina „bisericii invizibile”’ (deşi Hubmaier, Philips şi alţii fac referiri la ea). Franklin H. Littell spune, „Încuviinţez din toată inima denunţarea lui Robert Friedmann a doctrinei ‚bisericii invizibile’ ca străină de Anabaptism. Această învăţătură, care are ca efect şi probabil ca origine atribuirea unui înţeles spiritual [nu literal] termenului, a fost, din secolul 16 până astăzi principalul tunel subteran prin care liderii Bisericilor Protestante recunoscute au putut scăpa din locul în care insurgenţa lor biblică i-a condus la început” (Hershberger, op. cit., p. 122, [notă]).
Bender afirmă: „Mişcarea Anabaptistă originală a respins ideea unei biserici invizibile, care a fost o invenţie a lui Luther, susţinând căci comunitatea creştină din orice loc anume este la fel de vizibilă pe cât creştinul, iar caracterul ei creştin trebuie să fie ‚vizibil’” (Mennonite Encyclopedia, capitolul Church, doctrine of).
În locul Bisericii universale invizibile şi a bisericii maselor [Volkskirche, Corpus Christianum] ei puneau biserica locală vizibilă, „adunarea credincioşilor” [Gemeinde, Corpus Christi]. Doar cei care mărturiseau credinţa în Isus aveau dreptul şi onoarea de a fi membri în Biserica Sa. „Accentul Anabaptismului secolului şaisprezece a fost asupra preocupării Noului Testament pentru adunarea bisericii celor regeneraţi” (Estep, op. cit., p. 182).
Această biserică vizibilă nu putea fi decât o asociere voluntară a credincioşilor. Anabaptiştii aveau repulsie faţă de utilizarea forţei. Conceptul de membralitate forţată, de botez forţat (Catolicii şi Protestanţii practicau botezarea forţată a copiilor evreilor şi Anabaptiştilor) le era complet străin. Hans Denck spunea: „în materie de credinţă, totul trebuie să fie liber, voluntar şi fără constrângere” (Vedder, op. cit., p. 160).
Despre Grebel şi grupul său de la Zurich, Fritz Blanke spune: „Ei au căutat o biserică liberă într-un sens dublu: o congregaţie liberă faţă de stat şi bazată pe o membralitate voluntară. Acesta a fost primul ţel al Anabaptiştilor” (Hershberger, Ibid., p. 60).
Anabaptiştii au urmat principiul nou testamentar, construind biserici independente, compuse doar din credincioşi, care se asociau voluntar în jurul a trei mari scopuri comune: închinarea înaintea lui Dumnezeu, slujirea reciprocă şi continuarea lucrării începute de Cristos.
[dintr-un articol de Raul Enyedi, preluat de pe resursecrestine.ro]
1. Componenţa bisericii. Cu toţii recunoşteau că societatea se împărţea în oameni pioşi şi oameni necredincioşi. Polemicile izvorau din atitudinea fiecăruia faţă de necredincioşi. Trebuiau aceştia să fie acceptaţi în biserică şi acolo învăţaţi în speranţa îmbunătăţirii lor? Sau biserica trebuia să fie constituită doar din credincioşi? În acest punct, existau doar două tabere, deoarece Protestanţii aveau aceeaşi poziţie cu Catolicii.
Pentru Catolici, nu conta dacă cineva era virtuos sau nu atât timp cât îşi împlinea datoriile faţă de biserică. Nici o îmbunătăţire a vieţii nu era pretinsă pentru a fi membru în Biserica Romană, ea recrutându-şi membri încă de la naştere.
Pentru Protestanţi, problema era mai delicată, deoarece ei încercau să îşi construiască bisericile ajutându-se de Scriptură. Aceasta arăta spre o biserică a credincioşilor în mijlocul unei societăţi necredincioase. Reformatorii păreau tentaţi de o astfel de perspectivă, dar le era teamă să adopte o atitudine atât de radicală, căci ar fi pierdut atât susţinerea autorităţilor, cât şi cea a populaţiei. Biserica nu era pregătită să îi dea afară pe membri necredincioşi. Societatea nu era pregătită să fie dată afară din Biserică. Au ales varianta acceptării necredincioşilor în rândurile lor – măcar pentru un timp, până vor fi învăţaţi adevăratul creştinism, se gândea Luther. El avea chiar un proiect în care vieţile membrilor să fie atent urmărite, iar cei care dovedeau că aveau o conduită creştină să fie trecuţi într-un registru separat şi să fie adunaţi aparte de restul, pentru un studiu mai atent al Scripturilor. Ecclesiola in ecclesia, propunea Luther. A fost însă nevoit să abandoneze proiectul, deoarece nu erau destui care să întrunească condiţiile…
Anabaptiştii, care construiau o Biserică după modelul apostolic, pretindeau că doar cei credincioşi sunt candidaţi potriviţi pentru membralitatea în biserică. Biserica trebuia să fie păstrată curată şi să se purifice în mod continuu. Aceasta a fost una din cauzele ruperii legăturilor dintre Protestanţi şi Anabaptişti şi a migrării multor Protestanţi în tabăra radicală.
Datorită luptei lor pentru puritate, atât la nivel de individ cât şi la nivel de biserică, Anabaptiştii au fost acuzaţi ca fiind Donatişti şi Catari. Justus Menius, asociatul lui Luther şi unul din cei mai mari duşmani ai Anabaptiştilor, spunea despre ei: „Asemenea Donatiştilor cu mult timp în urmă, ei caută să se rupă de Biserică deoarece noi permitem oamenilor răi să rămână în Biserică. Ei caută să adune o Biserică pură, şi oriunde se petrece aşa ceva, este sigur că ordinea publică va fi răsturnată, deoarece o Biserică pură nu este posibilă, după cum Cristos a menţionat deseori – noi trebuie prin urmare să îi tolerăm” (Verduin, op. cit., p. 104).
Luther afirma: „De la începutul Bisericii ereticii au menţinut că Biserica trebuie să fie sfântă şi fără păcat. Deoarece au văzut că unii în Biserică erau servi ai păcatului, de aceea au negat că Biserica era Biserică, şi au organizat secte… Aceasta este originea Donatiştilor şi a Catarilor… şi a Anabaptiştilor din vremurile noastre. Toţi aceştia strigă într-un cor mânios că Biserica adevărată nu este Biserică deoarece văd că păcătoşi şi oameni fără Dumnezeu sunt amestecaţi în ea, şi s-au separat de ea… Schwarmer [fanaticii], … arată că… prin această sfinţenie prea mare nu sunt nici o Biserică, ci doar o sectă a diavolului” (Verduin, op. cit., p. 107). Mai târziu, Calvin afirmă acelaşi lucru. „Demult erau două feluri de eretici, Catarii şi Donatiştii. Aceştia, atât primii cât şi ultimii, se aflau în aceeaşi fantezie în care sunt şi visătorii contemporani atunci când caută o Biserică în care să nu fie nimic de cenzurat. Ei se despart de creştinism pentru a nu fi murdăriţi de imperfecţiunile altora… Să fie aceasta o dovadă pentru noi că vine de la diavolul, care, sub acoperirea zelului pentru perfecţiune ne umflă de mândrie şi ne seduce prin ipocrizie aşa încât să abandonăm turma lui Cristos… Căci deoarece nu există iertare de păcate nici vreo mântuire nicăieri altundeva, Fapte 4:12 [Calvin răstălmăceşte acest verset, care afirmă de fapt că nu există mântuire în afara persoanei lui Isus, nu în afara vreunei biserici]. De aceea, chiar dacă am avea aparenţa unei sfinţenii mai mult decât angelice, dacă printr-o astfel de presupunere ajungem să ne separăm de societatea creştină am devenit diavoli” (Verduin, op. cit., p. 102).
Dezvoltând argumentele lui Luther şi Calvin, ajungem la concluzii bizare: dacă trăirea unei vieţi cât mai imaculate este o dovadă clară că cineva este condus de diavol, atunci şi reciproca trebuie să fie valabilă: cu cât cineva ar trăi mai murdar, cu atât ar aduce o dovadă mai clară că vine de la Dumnezeu.
Anabaptiştii susţineau opusul în Mărturisirea de la Schleitheim: „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar trebui să o alungăm şi de care ar trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege toate lucrările şi serviciile bisericeşti Catolice şi Protestante, întrunirile şi participarea la slujbele bisericilor lor, casele de băutură, treburile civice, jurămintele rostite în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt înălţate de lume, şi cu toate acestea sunt îndeplinite în contradicţie clară faţă de porunca lui Dumnezeu, în conformitate cu toată nelegiuirea care este în lume. De toate aceste lucruri noi vom fi separaţi şi nu vom participa la ele, căci nu sunt decât o abominaţie, şi sunt cauza pentru care noi suntem urâţi înaintea lui Isus Cristos., care ne-a eliberat din sclavia cărnii şi ne-a pregătit pentru slujirea lui Dumnezeu prin Duhul pe care ni l-a dat” (Noll, Ibid., p. 53).
În viziunea Anabaptiştilor, biserica adevărată era compusă doar din credincioşi, Îl servea pe Cristos conform învăţăturii sănătoase şi se purifica în mod continuu pentru a se asemăna tot mai mult cu Capul ei.
2. Natura bisericii
Catolicii afirmau că Biserica lor era singura adevărată, că era universală şi vizibilă şi că individul nu putea ajunge la Cristos decât prin medierea Bisericii. Neander spune: „Întregul punct de vedere Catolic se bazează pe aceasta, că relaţia dintre conştiinţa religioasă şi Cristos este făcută a depinde de medierea efectuată de Autoritatea Bisericii şi astfel aceasta din urmă este făcută a fi punctul capital şi fundamental” (Ibid., p. 684). Din moment ce nu se putea ajunge la Cristos decât prin Biserică, nu putea exista mântuire în afara ei; astfel s-a dezvoltat doctrina extra ecclesia nulla salus – nu există mântuire în afara bisericii.
Când Luther a fost excomunicat din Biserica Catolică, el s-a folosit de vechiul argument pe care Augustin l-a adus în polemica cu Donatiştii. Luther a afirmat existenţa unei Biserici universale invizibile, asupra căreia papa nu avea nici o putere. Interpretarea luterană a Ecclesiei Catholica [Biserica Universală] din Crezul Apostolic a fost următoarea: Biserica era „o comunitate de oameni răspândiţi în întreaga lume, dar care sunt într-un acord în ce priveşte Evanghelia, care au în comun acelaşi Cristos, acelaşi Duh Sfânt, aceleaşi Sacramente, fie că adoptă obiceiuri identice sau diferite” (Neander, op. cit., p. 686). Zwingli a dezvoltat şi mai mult ideea. El învăţa că Biserica este „comunitatea oamenilor legaţi împreună de o credinţă şi un duh” (Ibid.). El diferenţiază între Biserica vizibilă, compusă din toţi credincioşii declaraţi, şi cea invizibilă, compusă doar din credincioşii adevăraţi. Calvin înţelegea că Biserica era compusă din toţi aleşii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată.
În organizarea vizibilă a bisericilor lor, Reformatorii au păstrat formula Catolică. Ei au organizat masele în biserici teritoriale, compuse din toţi locuitorii teritoriilor respective [Volkskirche]. Bisericile lor vizibile se asemănau foarte mult cu cea Catolică, exceptând faptul că nu erau „universale”. În statele Protestante, frontierele administrative erau şi frontierele religioase. Biserica se confunda cu Statul.
Între radicali existau de asemenea opinii diferite în ce priveşte natura bisericii. Spiritualiştii Franck şi Schwenckfeld vedeau o biserică pur invizibilă, neadunată, spirituală, care nu avea nici un sacrament extern. Munzer şi mai apoi Anabaptiştii Revoluţionari identificau Biserica cu Împărăţia lui Cristos şi cu Statul secular. Anabaptiştii hutteriţi vedeau Biserica şi comunitatea ca fiind identice, ei formând comunităţi închise separate de societate. Anabaptiştii evanghelici se opuneau tuturor acestor concepte.
Anabaptiştii respingeau doctrina „bisericii invizibile”’ (deşi Hubmaier, Philips şi alţii fac referiri la ea). Franklin H. Littell spune, „Încuviinţez din toată inima denunţarea lui Robert Friedmann a doctrinei ‚bisericii invizibile’ ca străină de Anabaptism. Această învăţătură, care are ca efect şi probabil ca origine atribuirea unui înţeles spiritual [nu literal] termenului, a fost, din secolul 16 până astăzi principalul tunel subteran prin care liderii Bisericilor Protestante recunoscute au putut scăpa din locul în care insurgenţa lor biblică i-a condus la început” (Hershberger, op. cit., p. 122, [notă]).
Bender afirmă: „Mişcarea Anabaptistă originală a respins ideea unei biserici invizibile, care a fost o invenţie a lui Luther, susţinând căci comunitatea creştină din orice loc anume este la fel de vizibilă pe cât creştinul, iar caracterul ei creştin trebuie să fie ‚vizibil’” (Mennonite Encyclopedia, capitolul Church, doctrine of).
În locul Bisericii universale invizibile şi a bisericii maselor [Volkskirche, Corpus Christianum] ei puneau biserica locală vizibilă, „adunarea credincioşilor” [Gemeinde, Corpus Christi]. Doar cei care mărturiseau credinţa în Isus aveau dreptul şi onoarea de a fi membri în Biserica Sa. „Accentul Anabaptismului secolului şaisprezece a fost asupra preocupării Noului Testament pentru adunarea bisericii celor regeneraţi” (Estep, op. cit., p. 182).
Această biserică vizibilă nu putea fi decât o asociere voluntară a credincioşilor. Anabaptiştii aveau repulsie faţă de utilizarea forţei. Conceptul de membralitate forţată, de botez forţat (Catolicii şi Protestanţii practicau botezarea forţată a copiilor evreilor şi Anabaptiştilor) le era complet străin. Hans Denck spunea: „în materie de credinţă, totul trebuie să fie liber, voluntar şi fără constrângere” (Vedder, op. cit., p. 160).
Despre Grebel şi grupul său de la Zurich, Fritz Blanke spune: „Ei au căutat o biserică liberă într-un sens dublu: o congregaţie liberă faţă de stat şi bazată pe o membralitate voluntară. Acesta a fost primul ţel al Anabaptiştilor” (Hershberger, Ibid., p. 60).
Anabaptiştii au urmat principiul nou testamentar, construind biserici independente, compuse doar din credincioşi, care se asociau voluntar în jurul a trei mari scopuri comune: închinarea înaintea lui Dumnezeu, slujirea reciprocă şi continuarea lucrării începute de Cristos.
[dintr-un articol de Raul Enyedi, preluat de pe resursecrestine.ro]
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Anabapstistii si mantuirea
A doua mare doctrină care i-a adus pe Anabaptişti în conflict direct cu Catolicii şi cu Protestanţii a fost doctrina mântuirii.
Catolicismul susţinea că mântuirea este conţinută de Biserică şi era administrată tuturor membrilor prin intermediul sacramentelor, începând cu botezul pruncilor. Credinţa, în viziunea Catolică, era încuviinţarea intelectuală a dogmelor formulate de Biserică. Teologia Catolică răspundea sentimentului de vină datorat păcatului prin doctrinele confesiunii păcatelor şi a penitenţei. Păcătoşii puteau avea acces la neprihănire şi rai datorită excedentului de merit al sfinţilor şi al lui Isus, excedent care a fost încredinţat Bisericii pentru administrare. Biserica administra acest surplus celor care îşi împlineau datoriile faţă de ea. Omul îşi putea, deci, câştiga mântuirea prin faptele sale.
Oricine consideră Scriptura ca fiind normativă, va ajunge să pună la îndoială mântuirea prin sacramente, prin fapte. La fel a făcut şi Luther. Citirea Scripturii l-a dus spre afirmarea mântuirii prin credinţă, nu prin fapte, prin har, nu prin merit, aşa cum pretindea Biserica Catolică. Sola fide! Sola gratia! Numai credinţa! Numai harul! – striga el. Mântuirea este prin har! Justificarea este prin credinţă! Teologia lui Luther era concentrată asupra eliberării de sub vină. Credinţa era privită în sensul tradiţional, de acceptare intelectuală a lucrării Cristosului istoric, dar Luther îi adăuga sensul de fide, încredere deplină în Dumnezeu. Faptele bune, viaţa schimbată, erau o consecinţă dezirabilă a experienţei unui creştin, dar absenţa lor nu însemna lipsa mântuirii.
Teologia lui Luther conţine o inconsecvenţă majoră, pe care ceilalţi Reformatori au eliminat-o. El privea botezul pruncilor ca un sacrament mântuitor, în vreme ce afirma că mântuirea este prin credinţă. Estep remarcă just că „…în Luteranism a existat dintotdeauna o contradicţie ireconciliabilă între teologia justificării prin credinţă şi susţinerea teologică a botezului pruncilor” (op. cit., p. 145).
Şi pentru Zwingli, credinţa – dar al lui Dumnezeu – putea exista fără fapte. El spune: „Împotriva celor care acceptă ideea de neconceput că semnele [faptele] confirmă credinţa, putem opune cazul botezului pruncilor, căci botezul nu poate confirma credinţa în prunci, deoarece pruncii nu sunt capabili să creadă (Bromiley, op. cit. p. 139).
Anabaptiştii recunoşteau mântuirea prin har, prin credinţă, dar pentru ei credinţa nu era doar o încuviinţare mentală a anumitor adevăruri, ci sursa unei noi vieţi în Cristos, urmând naşterii din nou a Duhului. Nu putea exista credinţă în viziunea lor, fără naşterea din nou, acea transformare totală prin care omul devenea predispus spre sfinţenie, urând păcatul. „Tocmai acest element constitutiv [necesitatea naşterii din nou] i-a diferenţiat pe Anabaptişti atât de ‚neprihănirea prin fapte’ romano-catolică cât şi de ‚sola fida’ luterană” (Franklin Littell, Ibid., p. 84).
Hubmaier, în articolele sale de credinţă de la Waldshut, face deosebirea între credinţa teoretică a lui Luther şi credinţa practică a Anabaptiştilor.
„1. Doar credinţa ne face sfinţi înaintea lui Dumnezeu; 2. Această credinţă este o recunoaştere a milei lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o dându-l pe singurul Său Fiu. Aceasta exclude orice creştini prefăcuţi, care nu au mai mult decât o credinţă istorică în Dumnezeu. 3. O asemenea credinţă nu poate rămâne pasivă ci trebuie să erupă (aussbrechen) spre Dumnezeu în mulţumiri şi spre omenire în tot felul de fapte de dragoste frăţească. Astfel, orice acte religioase deşarte, cum ar fi lumânările, ramurile de palmier şi apa sfinţită trebuie respinse” (Estep, op. cit., p. 145).
Pentru Anabaptişti, credinţa mântuitoare era o credinţă vie, care producea fapte şi putea fi testată prin ele. Această credinţă nu producea doar justificarea, ca pentru Protestanţi, ci sfinţirea.
[dintr-un articol de Raul Enyedi, de pe resursecrestine.ro]
Catolicismul susţinea că mântuirea este conţinută de Biserică şi era administrată tuturor membrilor prin intermediul sacramentelor, începând cu botezul pruncilor. Credinţa, în viziunea Catolică, era încuviinţarea intelectuală a dogmelor formulate de Biserică. Teologia Catolică răspundea sentimentului de vină datorat păcatului prin doctrinele confesiunii păcatelor şi a penitenţei. Păcătoşii puteau avea acces la neprihănire şi rai datorită excedentului de merit al sfinţilor şi al lui Isus, excedent care a fost încredinţat Bisericii pentru administrare. Biserica administra acest surplus celor care îşi împlineau datoriile faţă de ea. Omul îşi putea, deci, câştiga mântuirea prin faptele sale.
Oricine consideră Scriptura ca fiind normativă, va ajunge să pună la îndoială mântuirea prin sacramente, prin fapte. La fel a făcut şi Luther. Citirea Scripturii l-a dus spre afirmarea mântuirii prin credinţă, nu prin fapte, prin har, nu prin merit, aşa cum pretindea Biserica Catolică. Sola fide! Sola gratia! Numai credinţa! Numai harul! – striga el. Mântuirea este prin har! Justificarea este prin credinţă! Teologia lui Luther era concentrată asupra eliberării de sub vină. Credinţa era privită în sensul tradiţional, de acceptare intelectuală a lucrării Cristosului istoric, dar Luther îi adăuga sensul de fide, încredere deplină în Dumnezeu. Faptele bune, viaţa schimbată, erau o consecinţă dezirabilă a experienţei unui creştin, dar absenţa lor nu însemna lipsa mântuirii.
Teologia lui Luther conţine o inconsecvenţă majoră, pe care ceilalţi Reformatori au eliminat-o. El privea botezul pruncilor ca un sacrament mântuitor, în vreme ce afirma că mântuirea este prin credinţă. Estep remarcă just că „…în Luteranism a existat dintotdeauna o contradicţie ireconciliabilă între teologia justificării prin credinţă şi susţinerea teologică a botezului pruncilor” (op. cit., p. 145).
Şi pentru Zwingli, credinţa – dar al lui Dumnezeu – putea exista fără fapte. El spune: „Împotriva celor care acceptă ideea de neconceput că semnele [faptele] confirmă credinţa, putem opune cazul botezului pruncilor, căci botezul nu poate confirma credinţa în prunci, deoarece pruncii nu sunt capabili să creadă (Bromiley, op. cit. p. 139).
Anabaptiştii recunoşteau mântuirea prin har, prin credinţă, dar pentru ei credinţa nu era doar o încuviinţare mentală a anumitor adevăruri, ci sursa unei noi vieţi în Cristos, urmând naşterii din nou a Duhului. Nu putea exista credinţă în viziunea lor, fără naşterea din nou, acea transformare totală prin care omul devenea predispus spre sfinţenie, urând păcatul. „Tocmai acest element constitutiv [necesitatea naşterii din nou] i-a diferenţiat pe Anabaptişti atât de ‚neprihănirea prin fapte’ romano-catolică cât şi de ‚sola fida’ luterană” (Franklin Littell, Ibid., p. 84).
Hubmaier, în articolele sale de credinţă de la Waldshut, face deosebirea între credinţa teoretică a lui Luther şi credinţa practică a Anabaptiştilor.
„1. Doar credinţa ne face sfinţi înaintea lui Dumnezeu; 2. Această credinţă este o recunoaştere a milei lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o dându-l pe singurul Său Fiu. Aceasta exclude orice creştini prefăcuţi, care nu au mai mult decât o credinţă istorică în Dumnezeu. 3. O asemenea credinţă nu poate rămâne pasivă ci trebuie să erupă (aussbrechen) spre Dumnezeu în mulţumiri şi spre omenire în tot felul de fapte de dragoste frăţească. Astfel, orice acte religioase deşarte, cum ar fi lumânările, ramurile de palmier şi apa sfinţită trebuie respinse” (Estep, op. cit., p. 145).
Pentru Anabaptişti, credinţa mântuitoare era o credinţă vie, care producea fapte şi putea fi testată prin ele. Această credinţă nu producea doar justificarea, ca pentru Protestanţi, ci sfinţirea.
[dintr-un articol de Raul Enyedi, de pe resursecrestine.ro]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)