Meditatie scurta 03.01.2011 - universalitatea potopului

(32)Acestea sunt familiile fiilor lui Noe, după spiţa neamului lor, după neamurile lor. Şi din ei au ieşit neamurile care s-au răspândit pe pământ după potop. (Genesa 10)

Potopul putea sa fie universal, sau putea sa se restranga la o anumita zona. Posibilitatile sunt inca si mai multe, nu stiu daca vom intelege vreodata cum a fost atunci, cel putin nu inainte de vesnicie, cand vom sti toate lucrurile. Dar, cel putin, textul Scripturilor ne sugereaza ca pamantul locuit a fost sub ape. Universalitatea potopului trebuie inteleasa in primul rand ca referindu-se (si) la oameni.

Din moment ce neamurile care s-au raspandit pe pamant dupa potop au iesit din cei trei fii ai lui Noe, logica universalitatii potopului ramane corecta, chiar daca foarte multe versiuni de interpretare a textelor Scripturii au fost si sunt aduse pe parcursul istoriei. In plus, vom remarca si nevoia de a lua animalele la bordul corabiei. Cel putin un continent complet izolat trebuie sa fi fost sub ape. Probabil ca tot pamantul.

Totusi, sa ne concentram atentia asupra lui Noe si a familiei lui. Nu dupa mult timp de la potop, urmasii lui Noe au neglijat porunca Domnului de a merge si de a umple pamantul. In loc sa se risipeasca pe pamant, s-au strans in acelasi loc, la campie. Este tendinta pe care o gasim mai mereu in istorie, mai ales cand s-au format civilizatii mari, zilele noastre nefacand exceptie. Oameni care se unesc spre un scop comun, iar acesta nu este nicidecum planul si vointa lui Dumnezeu. Pornirea omului este spre rau, iata ce unitate propune omul.

Unitatea. Vorbim despre ea deseori, mai ales astazi. Ni se spune ca nu suntem uniti, ni se inoculeaza ideea ca exista prea multa dezbinare si ca trebuie sa fim uniti, sa ne iubim unii pe altii. Termenii sunt cei biblici, exprimarea nu pare sa fie falacioasa. Dar, de fapt, intentia nu e tocmai cea buna, judecand dupa consecinte, dupa directia pe care se merge, dupa roade.

Iata-i pe urmasii lui Noe cum se strang in campia Sinear. Iata-i cum zidesc Babelul. Iata-i cum se unesc dincolo de orice bariera, incat Dumnezeu Insusi a trebuit sa intervina si sa-i incurce, sa-i desparta, sa-i grupeze in natiuni, dupa limba, si sa-i trimita sa-I implineasca planul, umpland pamantul. Ca asa s-a intamplat realizam astazi foarte bine, cand cunoastem pamantul in lung si lat. Dar si astazi omul tot spre dorinta inimii lui tinde, nicidecum spre vointa divina.

Sa ne oprim putin la cadrul Bisericii locale. Pentru foarte multe biserici se pune astazi problema unitatii. Eu cred insa ca se pune fals aceasta problema. Chiar daca e nevoie de mai multe articole in acest sens, voi atinge problema in cateva randuri, in cele ce urmeaza.

Bun. Deci nu suntem uniti, trebuie sa fim. Dar cum? Iata cum: prin socializare. Cum anume? Pai, sa ne intalnim cat mai des, sa povestim, sa radem, sa ne simtim bine, sa jucam carti, sa ne acceptam, sa nu ne judecam niciodata ca stricam unitatea, sa nu ne mustram ca pica dragostea, sa ne distram cat mai mult, cat mai des, cat mai bine si diversificat. Aceasta este unitatea care e propusa astazi si care functioneaza. Chiar functioneaza.

Problema acestei unitati este ca nu este, de fapt, unitate. Problema ei este ca e superficiala si cel putin in Biserica nu este decat o forma de evlavie, fara putere. Unitatea adevarata este inca de inteles, de acceptat si de trait. Deocamdata iubirea exista, dar mai mult de placeri, decat de Dumnezeu. Dumnezeu vrea unitate, dar nu babe-liana.

Meditatie scurta 02.01.2011 - Cain s-a maniat pentru ca Domnul nu a privit cu placere jertfa lui

(3)După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. (4)Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; (5)dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. (Genesa 1)

Invatam de si de aici ce inseamna sa fim placuti Domnului. Sa observam ca:

1. Faptul ca aduc o jertfa lui Dumnezeu nu garanteaza primirea ei. Nu jertfa aduce acceptarea. Inseamna ca putem sa aducem jertfe care sa nu fie placute, care sa ne coste, dar care sa nu fie primite.

2. Jertfa mea nu determina actiunea Domnului. Nu manipulam un Dumnezeu capricios. Pot aduce o jertfa si sa ma astept ca aceasta sa provoace placere. Cumpar o jucarie si o duc unui copil asteptand sa-i provoace placere. Dar cu Dumnezeu nu e asa, relatia cu Dumnezeu se bazeaza pe alte valori.

3. Atunci cand ne incredem in ceea ce facem noi, in jertfa pe care o aducem noi, in lucrarea pe care o facem noi, in cat am dat noi, in cat am jertfit noi, ne deranjeaza pana la manie daca lui Dumnezeu nu-i place. Cum adica - nu-i place lui Dumnezeu jertfa mea platita cu un pret, adusa cu o intentie proprie (nefortata)? Nu. Lui Dumnezeu poate sa nu-i placa jertfa noastra.

4. O fata posomorata poate sa fie consecinta unei inimi amare, care a ajuns asa fiindca nu e de acord cu sistemul lui Dumnezeu de valori.

5. Exista si astazi oameni care pur si simplu se manie fiindca Dumnezeu nu e de acord cu ei, fiindca lui Dumnezeu nu-i face placere de jertfa lor. Ei cred ca noi il imbunam oarecum pe Dumnezeu prin ceea ce jertfim noi - castraveti, rosii, ceapa, usturoi, morcovi... In fata Domnului trebuie sa fim gata sa ne schimbam inima, nu pregatiti sa ne maniem de indata ce gasim in El osanda pentru faptele noastre nepotrivite.

6. Cain a fost incapatanat, L-a infruntat pe Dumnezeu. Dar, intre cei doi, problema nu a fost cine se va schimba - Cain sau Dumnezeu? Dumnezeu nu se schimba. Veti observa ca aparent Cain nu se schimba. El vrea cu incapatanare sa ramana la conceptia lui despre cum se aduc jertfele lui Dumnezeu. Evident ca Dumnezeu stie cel mai bine cum I se aduc jertfele Lui. Insa, Cain se schimba. Nu isi schimba teologia, dar isi schimba inima, injosind-o. El se manie si nu mai este acelasi, inaintand in impotrivirea sa fata de Dumnezeu. Curand va claca si mania il va birui. El isi va ucide fratele, pe Abel, pe neprihanitul Abel.

Meditatie scurta 01.01.2011 - despartirea, delimitarea

Genesa incepe cu relatarea zilelor creatiei vietii pe planeta Pamant, specificand inca de la inceput ca cerurile si pamantul au fost create de Dumnezeu.

Pamantul era pustiu si gol, dar Duhul lui Dumnezeu se misca peste intinderea de ape. Candva, intr-un moment special, Dumnezeu incepe lucrarea Sa de a ordona si a crea tot ceea ce va exista pe planeta albastra. Lucrand, Dumnezeu aseaza ordinea. Asezand ordinea, Dumnezeu desparte.

Despartirea, separarea, asezarea limitelor peste care sa nu se treaca constituie o tema importanta, de esenta, in Scriptura. Principiul care rezulta de aici ne poate ghida viata, ajutandu-ne sa ramanem in realitatea obiectiva in care am fost pusi. Ajuta mintii noastre, ne regleaza capacitatea de a judeca, de a gandi. Ne defineste normalul.

Domnul Dumnezeu a despartit lumina de intuneric, a despartit intinderea de sub cer (atmosfera terestra) de cea de deasupra, a separat uscatul de ape, a pus limite in cadrul soiurilor (speciilor) in asa fel incat fiecare planta sau animal sa fie dupa soiul sau, avand in el capacitatea de a se perpetua in aceste limite precise. Domnul Dumnezeu a separat ziua de noapte, punand pe cerul nostru doi luminatori care sa le guverneze. Cand a terminat, Dumnezeu a vazut ca toate sunt bune, foarte bune.

Istoria imparte omenirea in doua: Cain si Abel, spita de neam a lui Cain si cea a lui Set (inlocuitorul lui Abel); Avraam cel ales si restul inchinatorilor la idoli, poporul ales si paganii. Vedind in lume, Cristos a adus despartire: in familii, in societate - unii oameni si-au pornit mersul spre asemanarea cu El, altii spre asemanarea cu dusmanul Sau. La finele istoriei noastre din timp si spatiu, vom sta la judecata asteptand decizia finala: la dreapta, sau la stanga. Apocalipsa se termina cu imaginea aceasta a celor care stau afara si a celor care sunt inauntru. Cei sfinti sa se sfinteasca si mai departe, cei care fac raul in faradelege, sa-l faca si mai departe. Aceasta este istoria istoriei noastre - despartire. Intr-un sens, pentru ca toate sa fie bune, trebuie sa ne despartim. Trebuie sa ne despartim de pacat, de minciuna, de oamenii care traiesc in neoranduiala dar au tupeul sa-si zica "frate"... Altfel, acestea ne vor desparti de Dumnezeu. Trebuie sa ne despartim de o inima necredincioasa, ca o inima rea si necredincioasa sa nu ne desparta de Dumnezeul cel Viu.

Biserica sunt cei chemati afara, cei chemati sa fie sfinti, sa fie diferiti de cei din lume, de cei care alearga spre pierzare.