Vesnicia omului trecator

Numai parintii care si-au crescut copiii inteleg ce inseamna despartirea. Numai sotul care-si lasa in urma la cimitir sotia intelege sentimentul despartirii. Ceilalti doar tangential. Plang mai mult din egoism sau din inertie, de multe ori.

Cine pricepe inima unui tata care prin sacrificiu de-o viata trebuie sa-si ia ramas bun de la copilul sau stiind ca nu-l va mai vedea poate deloc?

Eu nu am putut sa inteleg. Dar am inteles ca omul plange fiindca e om. El sufera amarnic pentru ca este ceea ce este - un trecator, un efemer, o umbra, un abur, doar o licarire de moment. Omul poate avea sentimentul de importanta, dar il poate avea si pe acela ca daca nu ar exista el totul ar fi la fel. Daca moare un om, lumea merge inainte. Daca se naste unul, a doua zi dimineata, soarele rasare ca si pana atunci.

Tocmai in contextul acesta notiunea de Dumnezeu isi are rostul cel mai bine definit. Caci universul in care traim este grandios, iar omul care-l cerceteaza este neglijabil. Dar Dumnezeul Cel Mare, Creatorul Universului, este interesat de omul mic, faptura mainilor Sale.

Asa ca omul se uita la Dumnezeu si, cu lacrimi in ochi, se fericeste pentru ca trece prin suferinta, pentru ca viata lui nu ii aduce satisfactie deplina, pentru ca nu-si poate implini visul. In suferinta, omul trecator se vede in atentia Dumnezeului etern si cauta sa-I fie pe plac. "Inceputul intelepciunii este frica de Domnul".

Conditia pe care omul a primit-o il face pe acesta sa planga. De aceea, lacrimile si suferinta sunt de la Dumnezeu si inima care invata sa le foloseasca intelept, sa le primeasca in pace, va avea fericirea adevarata si ochii cei mai senini. "Prin intristarea fetei inima se face mai buna".

Ce poate sa faca omul in tragedia vietii lui? Caci viata omului este o tragedie, fie ca o intege, fie ca o uita din vedere. Omul poate sa-si indrepte privirea spre Dumnezeul sau, sa caute invataturile sale, sa iubeasca adevarul, dreptatea, cararile omenilor de bine, stiinta sfintilor, invatatura curata. Omul poate sa-si zica pe nume: "om" si sa planga, sa zambeasca, sa faca bine si sa poarte povara faptelor lui inalte intr-o lume care se descompune. Caci oriunde s-ar duce el, tot om va fi. Orice va face, ramane om. Oricat de mult se intalta pe sine, el tot la statura de om se afla.

Dar sa nu uite, omul, trecatorul, de Omul Isus Cristos. Caci Fiul S-a facut om, a luat trup. A plans, a suferit, a rabdat, a simtit durerea, a vazut tragedia omeneasca si a trait in mijlocul semenilor Sai, cu care a venit sa se asemene. Pentru ca sa si-i infrateasca, sa si-i adune si sa si-i pregateasca, printre lacrimi si intristare multa, pentru ziua infierii de pe urma, pentru clipa in care mana fericitului Dumnezeu va sterge fata omului trecator si-i va da acestuia o noua stare. Si omul trecator nu va mai plange, fiindca nu va mai fi trecator.

Asadar, datul omului il face pe acesta sa planga, nu ceea ce pateste in lumea in care a fost pus. Lacrima buna este masura care ne arata inima omului, caci omul rau se fericeste pe sine intr-o lume rea.

Caile lui Dumnezeu sunt inalte, mai sus decat poate mintea omului sa ajunga. Ele sunt placute pentru cine le gaseste si acela care umbla pe ele nu merge pe cararile dobandite de el, dar se bucura ca le-a primit. El plange demn si sufera cu fruntea sus. El stie ca Dumnezeu ii strange lacrimile intr-un burduf, intr-o masura. Omul strange si el aur, pamant, tot felul de lucruri de pret in ochii lui. Dar Dumnezeu a ascuns in ochii omului valoarea pe care El o considera de pret, iar omul nu o gaseste cautand-o chiar pana la marginile pamantului. Aceasta e pretioasa in ochii Domnului si este si in ochii omului. Domnul o va sterge pentru totdeauna, dar o si pastreaza in vasele Sale.

The Bible Contains...

M-am plictisit, m-am saturat... de ceea ce pretuiesc

Am fost uimit, la inceput nu am inteles. Cum poate cineva sa fie atat slab, incat sa nu poata tine langa el ceea ce pretuieste, propriile preferinte si valori?

Ce-am patit. Am auzit o discutie. Intr-o discutie simpla, cineva intreba pe altcineva daca e de acord sa cante o anumita cantare, o cantare noua, care se canta de obicei la intalniri de tineret. Raspunsul - ne-am plictisit de ea, am tot cantat-o. Venit din partea unui tanar, desigur, adept al cantarilor de tineret, nu "batran depasit". La inceput nu am reusit sa ma dezmeticesc, cateva clipe. Un fel de soc modern.

Pentru ca bunica mea canta acelasi cantari de ani de zile, fratii batrani se intalnesc si canta aceleasi cantari vechi, dar proaspete in inima lor. Pentru ca exista aceasta tensiune intre generatii si unii spun sa cantam cantari noi, nu vechiturile din cartile negre, de doliu. Si, e un soc sa auzi pe cineva tanar ca s-a plictisit de cantarile lui. Dar... din pacate... asa e.

Cum se face ca a cantat-o de 3-4 ori si s-a plictisit de ea? Pai nu era faina? Nu era placuta?

Asadar, e problema la cantare, sau la persoana? Si nu e un caz izolat. Mi-am amintit ca am mai auzit asemenea reactii, dar la vremea aceea nu am realizat. E problema la aceste cantari atat de faine, dar care ne plictisesc fiindca nu au putere in ele, fiindca nu sunt, de fapt, folositoare sufletului? E problema la oameni - sunt ei superficiali, sunt ei atat de mici incat, de fapt nu au nimic cu cantarile vechi, ci cu orice cantare, fiindca, de fapt, ei vor sa se distreze cu ceva mereu nou, incitant si placut dar deloc profund si bine inradacinat?

Este o mare problema pentru cei care nu sunt in stare sa deosebeasca vremurile, sa inteleaga motivul pentru care se intampla ceea ce se intampla. Complexul situatiei depaseste zona, cadrul si personajele ei. E ceva ce caracterizeaza vremea noastra. Am scris acest exemplu pentru ajutorul celor care cerceteaza si inteleg, pentru acei oameni scumpi si preaiubiti care cauta voia Domnului si intelegerea planului Sau.

Cand ne intalnim cu tineri din "lume" vrem sa fim "relevanti" si sa le punem cantarile noastre care si pe noi ne plitisesc. Ele atrag urechea doar, inima ramane sa-si continue drumul de racire si alienare. E vorba de mult mai mult decat ritm, linie melodica sau stil. E vorba de umblarea cu Dumnezeu, de trairea valorilor inalte ale Imparatiei Cerurilor...care, de fapt, nu mai exista. Tinerilor le-a fost rusine cu mostenirea lor. Acum, nu mai au nici mostenire, dar lenea si plictiseala i-a impiedicat sa-si mai faca un nume, o mostenire, o avere (spirituala). Cei "din lume" nu gasesc nimic interesant la pocaitii de astazi. E o realitate.

Acum avem cantari la comanda, putem vorbi pe Internet cat vrem. Aratam poze si spunem mult mai mult decat avem de spus (reziduu cat incape... si spatiul virtual este nelimitat). Dar suntem noi goi, lipsiti de viata (sprituala), undeva intre cer si pamant, dorindu-le pe amandoua si... neavandu-l pe nicicare.

Ce urmeaza de aici? Nimic. Tot ce a fost va mai fi.