Uneori ne gadim la frumusete, intrebandu-ne (sau nu) ce este ea, de fapt. Cand anumite voci incearca sa reglementeze in anumite forme frumusetea, sau altele o relativizeaza incat chiar propunerea lor devine un nisip miscator, ce mai ramane din frumusete?
Cum sa ne uitam la frumusete si ce sa cautam? Fapt este ca intelegem notiunea de frumusete, o avem undeva in noi, o cautam in afara. Ne place sa fim frumosi si sa vedem frumosul, indiferent ce intelegem prin aceasta. In acelasi timp exista proverbe de tipul "frumusetea este in ochii celui care o vede", dar exista si concursuri de miss. In acelasi timp tanarul se indragosteste de o fata, dar alege din mai multe (sau, nu se indragosteste de orice fata).
Dincolo de aceste aspecte, Cristos ne-a adus o noua perspectiva asupra frumusetii, cand Si-a descoperit dragostea murind in chinuri groaznice pe cruce. El nu a prezentat o frumusete a zdrobirii trupului, ci una a smeririi de Sine, dincolo de aparente.
Stim ca exista o frumusete interioara si una exterioara. Stim ca trupul se trece, moare in fiecare zi. Incercam sa-l resuscitam, facem eforturi mari uneori, dar destinatia e hotarata si inexorabila indiferent de cat de tare ne doare inima si ne plang ochii. Cristos ne-a dat perspectiva innoirii in duh, a schimbarii dupa asemanarea cu Cristos care a venit sa ni-L descopere pe Tatal. Perspectiva trupului este mormantul, dar va fi o infiere si pentru el. Perspectiva omului ascuns al inimii este intinerirea, infrumusetarea dupa Chipul lui Cristos, care este Chipul lui Dumnezeu.
O intelegere cat mai buna a acestor aspecte ne poate scuti de la discutii interminabile legate de anumite aspecte ale ortopraxiei, ale modului in care alegem sa umblam in credinta, sa traim cu Dumnezeu. Trebuie sa ne concentram atentia asupra a ceea ce este esential, de unde sa gasim seva pentru a creste in noi plantele trairii cu Dumnezeu in mod practic, efectiv. In acest sens, iata o comparatie:
Frumusetea trupului este ceva care trece, trupul se urateste, imbatraneste. Frumusestea interioara se amplifica, daca suntem in umblarea cu Dumnezeu. Sa ne gandim la soare, care rasare. Cand soarele abia incepe sa se ridice pe bolta imaginara, umbra pe care o formeaza cu un obiect oarecare e lunga. Pe masura ce soarele se ridica spre punctul cel mai de sus pe bolta, umbra scade, pana dispare de tot. Tot asa e si cu frumusetea. Frumusetea trupului se trece, ea este doar o umbra trecatoare. Frumusetea din interior e ca soarele, care se inalta tot mai mult, pana in splendoarea sa. Cand ajunge adevarata frumusete sa fie inaltata, aceea pieritoare a murit deja. Caci nu poate nici carnea, nici sangele sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu.
Asa a lasat Dumnezeu sa fie. Chiar daca ne chinuim noi sa impacam lucrurile definite ca fiind de ne-amestecat, realitatea va fi mereu cu un pas inaintea noastra si nu vom trai decat o iluzie. Sa fim dar cumpatati cu trupul nostru, fara sa-i trezim poftele. Sa ne ingrijim trupul, dar sa nu ghidilam firea pamanteasca cu poftele ei. Am face bine sa intelegem spre ce ne indreptam daca imbratisam o frumusete sau alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu