Richard Wurmbrandt despre Haralan Popov

"Cand unii crestini se aranjau cumva cu comunistii ca sa nu aiba de suferit, Haralan nu putea sa faca nici o concesie. El spunea cu curaj adevarul intreg si li-l spunea comunistilor drept in fata. Rezultatul a fost ca a stat treisprezece ani in inchisoare. Aproximativ in aceeasi perioada, sotia mea, Sabina, si eu am stat inchisi in Romania.
     S-au petrecut grozavii in inchisorile romanesti. Numai putine din ele au putut fi descrise, majoritatea intrecand puterea de intelegere a mintii si sufletului omenesc. Dar barbaria din Bulgaria le-a intrecut...
     Haralan a stat inchis in perioada nebuniei urii comuniste. El a ramas un om linistit si echilibrat. A fost o pilda de crestin...
     Rautatea ateista a mers la extrem. Dar tot asa cumpatarea, linistea, credinta si dragostea crestina. Haralan va ramane o pilda in aceasta pentru generatiile urmatoare."

(Richard Wurmbrandt, despre Haralan Popov, marturisitor al credintei crestine in Bulgaria comunista; citat din cartea Torturat pentru credinta, Cuvant inainte).

Acum este ziua intristarii

Ce grea e suferinta cand treci prin ea. Dar, pe cantarul lui Dumnezeu, intristarile noastre sunt de o clipa, usoare. Va dati seama, asadar, ca prin suferinta cea grea, ca prin intristarea cea apasatoare ne arata Dumnezeu incomensurabilitatea greutatii de slava a veacului ce va sa vie?

Am gasit ca suferinta pentru raul pe care ti-l face altul, pe drept, este cea mai usor de purtat suferinta. Pentru ca stii ca ai meritat-o. Apoi, mai grea decat aceasta, este suferinta pe care o indura cel care a fost lovit pe nedrept. Dar, cea mai grea suferinta este aceea cand dreptatea este calcata in picioare, cand binele este numit rau, cand istoria aduce acele zile ale beznelor si tenebrelor lipsei de judecata - cand saracul este impovarat, cand vaduvii nu i se da ajutor, cand stapaneste omul rau, cand judecata se face cu mita si nedreptate, cand omenirea se arunca pur si simplu pe o cale a nebuniei necontrolate.

Silnicia si nedreptatea oprima poporul, il apasa. Poporul geme, sta asuprit, sta ca un pipirig, cu capul plecat, chircit in batatura. Suferinta devine demna, fiindca raman in arenele obtuze ale veacului doar aceia care nu au acceptat compromisul, nici cu streangul de gat. Iar suferinta, aceasta, demna devine pura. In asemenea conditii se deschide orizontul pentru a putea intrezarii martiriul. Caci numai mucenicii, cei dusi la moarte pentru Cristos, marturisitorii, pot cuprinde taina suferintei celei mai curate inaintea lui Dumnezeu.

Cel care da buzna inspre suferinta este un nebun. Dar, cel pe care-l duce acolo, in suferinta, hotararea de mai dinainte a lui Dumnezeu este un fericit. Caci aceasta este dovada nestricacioasa a faptului ca Dumnezeu a inceput munca cea mai grea, lucrul cel mai minunat - indumnezeirea inimii omului. Acolo, in durerea cea mai adanca, invata omul tristetea lui Cristos. Caci prin suferinta se aduce jertfa ascultarii la altarul lui Cristos, si prin suferinta se primeste cununa cea de slava pe care s-o puna sfintii, dupa ce si-au terminat toata alergarea, la picioarele Celui Sfant.

Castii, virtuosii sunt aceia care, invatand suferinta, se pleaca in mod deplin si cu toata pacea in suflet, inaintea bunului Dumnezeu, plini de simtamantul ca au fost fericiti sa sufere pentru voia si Numele Lui. Ei, fiindca inteleg deplin absolutitatea suveranitatii divine, drepte si iubitoare, nu vad suferinta ca fiind rezultatul urii delatorilor, ii iarta pe acestia si-i iubesc chiar mai mult. Dar, in acelasi timp, Dumnezeu devine un judecator care va deschide larg pantecele mortii pentru cei care au avut indrazneala sa-i atinga pe ai Sai.

Dincolo de moarte, martirii cer, insa, dreptatea. Daca pe pamant au uitat tot raul si au dorit deplin prezenta Domnului - care-i invrednicea pe ei, prin mustrare si pedeapsa - iata ca, sufletele mucenicilor de sub altar cer aratarea dreptei judecati a Celui Atotputernic.

Sa ne incredintam, asadar, sufletele credinciosului Ziditor, si sa facem ce este bine - aceasta este dovada inextricabila a suferintei dupa voia lui Dumnezeu. Caci, toate lucrurile lucreaza, impreuna, inspre binele celui care este in voia lui Dumnezeu.

Din "Jurnalul Fericirii" - N. Steinhardt [1]

"Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica..." (ed. Dacia,1991, pag. 18)

"Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa... ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie" (pag. 18)

"Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi, cinstiti, smeriti cu inima dar nu tampiti... Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana..." (pag. 18)

"Dupa ce l-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine" (pag. 19)

"Stiam bunaoara de la Camus ca 'vine mereu in istorie o clipa cand cei care afirma ca doi plus doi fac patru sunt pedepsiti cu moartea'." (pag. 20)

Acum este ceasul intunericului

La Pastele anului 1989, Petru Lascau a scris urmatoarele:

În noaptea când a fost prins, a spus duşmanilor Săi: “Acum este ceasul vostru şi al puterii
întunericului” şi ei au înţeles că li s-a dat un ceas la dispoziţie să-şi manifeste toate instinctele şi ura de care erau animaţi. Vor lovi în El, şi-L vor crucifica, scuipându-L şi hulindu-L. Apoi, văzând că moare, vor jubila, felicitându-se reciproc. Vor comemora noua eră ce va începe mâine printr-un ospăţ festiv. Vor dormi liniştiţi. Tumultul noroilui interior şi-l revărsaseră furibunzi. Se răcoriseră după focul ce mocnea în ei de câţiva ani, de când tâmplarul acesta desculţ cutreiera ţara. Dar acum totul s-a terminat…
Singurele lucruri neplăcute erau banii daţi lui Iuda – bani azvârliţi în templu în ajunul sabatului şi perdeaua dinăuntru care s-a rupt în două în cutremurul ce-a zguduit pământul.
Desigur, după moartea Lui, lumea se va întoarce la matca ei obişnuită, şi zvonurile care poate au ajuns la Roma, nu vor avea repercusiuni.
Şi au uitat cuvintele Lui: “Acum e ceasul vostru…”

Da, e ceasul intunericului, dar e numai un ceas:

Nu ştiu cu ce măsoară Dumnezeu timpul. Uneori o zi e ca o mie de ani, şi o mie de ani, e ca o zi. Dar ceea ce ştim sigur, este că ceasul Lui nu întârzâie niciodată. Nu puneţi deci întrebarea asemeni femeilor nerăbdătoare, ce scrutau orizontul aşteptând carele lui Sisera, cântând: “De ce vin carele tale atât de încet?” Există o împlinire a vremii, o bătaie anume a orologiului divin ce va însemna sfârşitul “ceasului lor”. Isus ştia acest lucru şi poate de aceea suferinţa Sa a fost mai uşor de învins. Pentru că orice suferinţă este mai uşor de îndurat dacă o ştim limitată în timp. “Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei” spunea poetul. Dar dacă ei îi este dat un ceas şi apoi vine Învierea, cine se mai teme de ea?
Nimeni nu poate să ştie cât a mai rămas din noapte. Nu auzim bătăile orologiului lumii, dar cu cât clipa trece, dimineaţa e mai aproape. Se se va crăpa de zi în prima zi după răstignire în neasemuita dimineaţă a învierii. Iată nădejdea tuturor celor ce mai veghează la altarul rugăciunii pentru neam şi ţară. Lovind pe sfinti, dărâmându-le altarele şi bisericile, arzându-le cărţile sfinte, întemnitându-i, cohortei de soldaţi, de caiafe, de irozi, şi plebei dezorientate şi fanatice i s-a dat doar un prilej de un ceas. Este ceasul lor, dar mâine… Mâne e Învierea şi veşnicia noastră.
Pătruns prin uşile încuiate de frica iudeilor, Isus cel Înviat a rostit urarea celei mai acute nevoi din inima ucenicilor Săi: “Pace vouă!”

Mai pun si o poezis scrisa de Radu Gyr, o chemare din grozava stare adusa prin ura delatorilor, o chemare pentru crestinul "de rand", pentru crestinul adevarat care traieste in lumina:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Prietenie

Un prieten il poate face sa planga si pe cel mai tare om.

Gasesti ca un prieten a fost un prieten abia cand locul unde era este gol.

Este si prietenul romantic. Este si cel de fotografie. Dar este si prietenul adevarat.

Pe prieteni ii imprastie vantul, care nu stie sa-i discearna de alti pribegi. Dar nu in faptul ca stau in acelasi loc sta prietenia pentru oameni, ci in faptul ca locul in care au stat impreuna i-a facut sa nu se poata uita.

Prietenia se naste din pretuire. Cu cat valoarea si asteptarile sunt mai mari, cu atat prietenia trebuie ca e mai valoroasa.

Iti pare rau ca nu ai ajutat un om, cand puteai s-o faci. Dar e grozav de dureros sa aflii ca acela iti era, de fapt, prieten.

Degeaba mai plange cel care ridica sabia abia la mormantul prietenului sau.

Nu pot fi prieteni oameni cu valori diferite si nici nu e bine sa le ceri sa fie.

Idealul alege prietenii. De aceea canta betivii pe drumuri si stau drepti atletii credintei in arene. Cine sa-i desparta?

Atheist Saved by The Truth of The Sovereign God

Despre martiriu[13] - pe seama unor articole

"La Mislea, de pilda, muncind in biserica preschimbata in depozit, gaseste pe jos o Biblia, camufland-o in haine, si o duce in celula pentru colegele ei de detentie. Cartea sfanta va fi impartita pe fascicule si devorata spiritual, aducand nadejdea dorita; dupa prima lectura, vor urma comentariile si meditatiile. ... Ani de zile mai apoi, si dupa iesirea din inchisoare a Nicolei Valery Grossu, Biblia, impartita intr-o biblioteca mobila, respectiv in cele 66 de carti ale Vechiului si Noului Testament, va salva suflete si va da nadejde, inseninand detinutele." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., Ruxandra Cesereanu, pag.537)

"Atitudinea noastra, a preotilor, era cea de disciplina si munca. Noi nu socoteam vinovati pe cei ce ne pazeau, chiar cand adaugau zel propriu in a ne chinui si amari viata. Consideram ca nu suntem robii lor, ci ai lui Dumnezeu. Oferindu-ne lui Dumnezeu suferintele, de la inceput, si in fiecare zi, cautam sa i le daruim curate, de bunavoie, nu cu impotrivire." (Ruxandra Cesereanu, citandu-l pe Ioan Ploscaru, preot inchis pentru credinta, pag. 540)

"Aceste discriminari trec dincolo de hotarele Orientului Mijlociu (cazul Malaeziei), unde crestinilor le este refuzat dreptul de a-l numi pe Dumnezeu 'Allah', desi cuvantul arab era folosit de crestini inainte de a fi intrebuintat de musulmani." (Didier Rance, pag. 546)

"Ecuatia fanaticilor hindusi este simpla: indian egal hindus, iar ceilalti nu au ce cauta in tara. Trebuie sa se converteasca ori sa plece. Violenta lor nu este cu nimic mai prejos decat a islamistilor. Incepand din 2009, in medie se numara cam trei atentate sau actiuni anticrestine pe saptamana, iar de cele mai multe ori autorii acestor crime nu sunt deranjati de politie. Dimpotriva, unii asasini au putut fi auziti pe la posturile locale de radio falindu-se cu ispravile lor anticrestine. Victimele sunt arse de vii, omorate in bataie in pogromuri; sunt atacate sedii episcopale, scoli, institutii catolice; au existat chiar si violuri colective in conventuri luate cu asalt sau ale unor fetite crestine. Astfel, la 15 mai 2011, in Orissa, Banita Pradhan, tanara crestina de 17 ani, a fost violata si apoi ucisa de niste militanti extremisti hindusi." (Didier Rance, pag. 550-551)

"Unii istorici si misiologi (David Barrett) ii dau dreptate si spun ca in secolul XX au fost omorati pentru credinta de doua ori mai multi crestini decat au murit la un loc pe tot parcursul celor nouasprezece veacuri anterioare! Acest scurt tur de orizont a aratat ca persecutia nu a incetat in prima zi a noului mileniu si a noului secol in care am intrat. Cel mult putem constata anumite deplasari de accent, cea mai evidenta fiind ca cele mai importante persecutii au loc astazi in tarile musulmane, nu in regimurile totalitare, precum sub comunism sau nazism." (Didier Rance, pag. 553)

"In sfarsit, daca secolul XX a fost, cum a spus pe drept cuvant Ioan Paul al II-lea, 'secolul martirilor' - si daca inceputul secolului nostru se indreapta in aceeasi directie, el da tot mai multe semne ca este si secolul iertarii si al iubirii dusmanilor martirilor. Or, tocmai aceasta este piatra de incercare a iubirii crestine, poate chiar a crestinismului insusi." (Didier Rance, pag. 554-555)

Despre martiriu[12] - pe seama unor articole

"Orice crestin care-si constientizeaza identitatea de 'urmator al lui Cristos' trebuie sa se considere chemat la martiriu. Martiriul apartine atat de evident esentei vocatiei crestine, incat constituie punctul culminant din viata oricarui om credincios. Aceasta ultima afirmatie ne da posibilitatea sa delimitam cu si mai mare precizie conceptele de 'martir' si 'martiriu'. Adica, sa afirmam ca martirul trebuie sa apartina, in mod necesar, Bisericii. Si nu doar pentru faptul ca Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a fost caracterizata de prezenta permanenta a martirilor, ci pentru ca Biserica insasi, in mod constitutiv, este martira. inainte de a fi Ecclesia martyrum (Bisrica de martiri), ea este Ecclesia martyr (Biserica martira). In propria sa constitutie ontologica, Biserica are imprimata, odata pentru totdeauna si in mod indelebil, pecetea martiriului, adica forma Christi exprimata in desertarea de sine a Fiului lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce (cf. Filip. 2, 6-8)." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 450, Ioan_irineu Farcas)

"Oamenii, si mai cu seama tinerii, vor simti nevoia de a da liderului autoritate asupra lor atata vreme cat nu se simt ei insisi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a implini exigentele implicate de aceasta autoritate. Liderul va trebui sa fie constient in mod responsabil de aceasta restrictie asupra autoritatii. Daca liderul isi intelege functia altfel decat s-a convenit, daca nu le ofera celor condusi detalii clare cu privire la natura limitata a misiunii sale si cu privire la responsabilitatea lor, daca incearca sa devina idolul pe care-l cauta cei conduci(ceva ce oamenii asteapta mereu de la liderul lor), atunci imaginea liderului se transforma in cea a unui amagitor, atunci liderul reactioneaza incorect fata de cei condusi, cat si fata de sine. Liderul adevarat trebuie sa fie mereu capabil sa dezamageasca. [...] Liderul trebuie sa respinga in mod radical ispita de a deveni un idol, adica autoritatea suprema asupra celor condusi. [...] Liderul si functia care se erijeaza in dumnezei Il batjocoresc pe Dumnezeu si   [...] trebuie sa se prabuseasca. (Emanuel Contac, citandu-l pe Bonhoeffer, pag.495)

"Exista diferite nuante ale suferintei in Gulag:: pe de o parte, suferinta transanta, dar inaltatoare, pe de alta, suferintele ignobile si jenante. N. Steinradt in Jurnalul fericirii le si clasifica aparte, cautandu-le echivalent in registru cristic:' Doua feluri de suferinte: pe de o parte crucea; pe de alta parte cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida rosie. Alfel spus: durerea si batjocora.' Crestinarea de care are parte N. Steinhardt in inchisoare nu-l face mai ogolios in suferinta sa dimpotriva, ii aduce o seninatate nerazbunatoare; de altfel, el imparte locuitorii detentiei comuniste dupa o grila religioasa: sfinti, eroi, seniori, si indrazneti ai binelui, pe de o parte( acestia sunt tot cei pe care el ii numeste unificator 'leii'), si 'miorlaitii infrangerii si tradarii', 'naparci si taratoare'. Sfatos, delicat, N.Steinhardt marturiseste despre patimile sale ca despre o scoala a crestinismului. El are o gratie anume in suferinta, fiind un senior candid, gata sa ierte si sa uite, generos, pasnic si milostiv." (Ruxandra Cesereanu, pag.533-534)

Despre martiriu[11] - pe seama unor articole

"Baptistii au inceput sa fie admirati si urati in aceeasi masura, in primul rand de consateni, de vecinii lor. Istorii ale persecutiilor venite din partea consatenilor exista cu sutele: ucideri, violuri, alungari, batai in public etc." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 415, Marius David Cruceru)

"In 1947-1948, odata cu schimbarea regimului politic in Romania, apar cateva elemente noi. regimul a incercat sa-i cumpere pe conducatorii baptistilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenosi cu regimul, iar pastorii au inceput sa predice ca primii credinciosi (Fapte 2) au fost comunisti. Cantarea Mariei ('I-a inaltat pe cei smeriti [...] pe cei bogati i-a scos afara cu mainile goale', Lc. 1,52-53) a fost interpretata printr-o alta grila hermeneutica: Fecioara a prevestit Revolutia! Credinta si comunismul erau suprapuse. In predici se citau discursurile liderilor comunisti. Colectivizarea, realizata in numele dragostei pentru aproapele si motivata cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietatilor de la tara. Din acest moment s-au intamplat doua fenomene cu efecte importante asupra domeniului spiritual: unii credinciosi au migrat catre oras, suferind urbanizarea, cu toate capcanele acesteia, iar cei care au ramas la sat au devenit hoti. Cei care au plecat la oras au inceput sa faca mici compromisuri pentru o mai buna pozitionare in societate. Totodata, au inceput furturile de la colectiv. Din acest moment, marturia publica a credinciosilor baptisti, credinta care le transformase etosul a decazut.
     Promovarea in structurile Cooperativelro Agricole de Productie (CAP-urile) a unor lideri din biserici a dus la alte compromisuri. Fanfarele bisericilor ieseau la sarbatorile culesului si se imbatau impreuna cu sefii CAP-urilor. Celor de la oras li s-a blocat promovarea in functii de conducere, daca nu faceau parte din PCR. Aceasta stare de fapt a continuat pana in jurul anului 1974, cand, in unele orase din vestul tarii (Oradea, Arad, Timisoara) si din Moldova (Iasi), au inceput miscari spirituale ale tinerilor, conduse de pastori disidenti (unii dintre acestia disidenti autentici, altii infiltrati pentru prelucrarea informativa a celor care se opuneau regimului)." (pag. 416-417, Marius David Cruceru)

"Reglementarea insemna ca nu mai era permisa tinerea slujbelor de duminica seara sau a celor din timpul saptamanii. Prin procesul de arondare, un singur pastor primea in grija mai multe biserici, in cazul in care se arata dispus sa colaboreze. Cei care nu au colaborat au primit interdictia de a mai predica si de a mai sluji. In acelasi timp, s-a introdus ideea de cerc pastoral. Din aceasta perioada dateaza si un record trist: unui singur pastor i-au fost arondate 28 de biserici." (pag. 417, Marius David Cruceru)

"De remarcat este faptul ca in ambele perioade martirii n-au provenit in principal dintre pastori, ci dintre membri simpli ai bisericilor." (pag. 418, Marius David Cruceru; este vorba despre martiriul baptistilor din comunism, a se consulta contextul)

Despre martiriu[10] - pe seama unor articole

"Aceasta inclinare catre orgoliu (superbia) o va avea orice societate. O are intr-o masura semnificativa si societate occidentala de azi care se inchina la idolii ei, la 'lucrul mainilor' sale (minunile tehnicii si bogatia), si isi delimiteaza spatiul ca o incinta din care Dumnezeu este exclus. Daca crestinii nu sunt prigoniti, aceasta nu se intampla pentru ca intre Civitas Dei si  Civitas terrena conflictul a devenit mai putin acut, ci pentru ca crestinii nu mai au constiinta acestui conflict si adopta viziunea si principiile dominante ale Cetatii Pamantesti. Cuvintele Sfantului Pavel 'sa nu va potriviti acestui veac' (Rom. 12, 2) raman valabile pentru toate timpurile... Exact aici, pe campul de lupta dintre Civitas Dei si Civitas terrena, trebuie plasata prigoana impotriva crestinilor." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 372, Manica Papazu)

"'Azi, cand bisericile cele vazute sunt daramate[...] se inalta altele, de mana lui Dumnezeu facute. [...] Cu lacrimi de pocainta oamenii continua sa se roage [...] si deschid, sub prigoana, biserici in inima lor. [...] Nicio putere de pe pamant nu poate distruge aceasta biserica', scria din exil un preot necunoscut, ramas doar cu numele de Serghei, credinciosilor din parohia sa candva prin anii 1920-1930. Biserica rusa a iesit din catacombe bogata in marturisitori si mucenici: cei a caror marturie il face cunoscut pe Cristos si ale caror suferinte fac cunoscuta Crucea." (pag. 390, Monica Papazu)

Despre martiriu[9] - pe seama unor articole

"Am comparat relatarile despre instrumentele represiunii din secolul XX cu Actele martirice, care arata cu lux de amanunte metodele de tortura folosite impotriva martirilor din primele secole. Rareori am depistat metode similare. Metodele noi, practicate de sovietici, le-am gasit de regula asemanatoare cu cele practicate in timpul Revolutiei Franceze din 1789 si in timpul razboaielor civile declansate de comunisti in URSS si in Spania in secolul XX." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 302, Nina Negru)

"Nu se mai pun martirii in cuptor de foc sau in tigaie, nu se mai dau fiarelor de mancare, trupurile martirilor nu mai sunt tarate de cai prin cetate, spre batjocura, strujite cu unghii de fier ori cufundate in vase cu smoala, si nici nu mai sunt decapitate cu sabia. Totusi, s-au practicat si in secolul XX taierea limbii, a nasului si a urechilor, jupuirea pielii, scoaterea ochilor, teierea sanilor si a organelor vitale, crucificarea, otravirea, arderea de viu, ingroparea de viu, bataia cu biciul ori cu alte instrumente ale mortii. Singura constanta in acest ritual macrabru este, de-a lungul secolelor, porunca data martirului de as e lepada de credinta in Dumnezeul crestinilor si incercarea de a-l atrage sau sili sa se inchine idolilor (marxism-lennismul in secolul XX)." (pag. 303, Nina Negru)

"Scopul clasic al bolsevicilor a fost revolutia mondiala si instaurarea comunismului. Se preconiza distrugerea religiei, in primul rand a celei crestine, eliminarea monarhiei, abolirea proprietatii private, distrugerea familiei si cresterea copiilor de catre stat. Pe coperta revistei rusesti Bezbojnic ('Ateul'), un muncitor urca Scara Raiului (o caricatura a icoanei de la Muntele Sinai) cu un ciocan in mana, ca sa-l doboare pe Dumnezeu. In Basarabia, martirizarile in stil sovietic incep odata cu bolsevizarea soldatilor rusi de pe front. Deviza revolutionarilor francezi de la 1789, 'cu intestinele ultimului cleric il vom strangula pe ultimul imparat', a fost preluata de bolsevici in secolul XX. Astfel, soldatii rusi bolsevizati, care, indemnati de Lenin, paraseau frontul in timpul Primului Razboi Mondial, trecand prin gubernia Basarabia aplicau aceasta deviza ad litteram." (pag. 306, Nina Negru)

"Tighina a dat in 1940 un mucenic torturat dupa metoda folosita si in cazul Sfantului Maxim Marturisitorul: parintelui Motescu, un grup de evrei bolsevici din oras i-au taiat limba si urechile, dupa care l-au inchis in altar si i-au dat foc. Tot la Tighina a fost impuscat de terorisi evrei preotul Buacovschi" (pag. 312, Nina Negru)

"Umilirea suferintei - aceasta a fost noutatea adusa de bolsevici in metodele de martirizare a crestinilor." (pag. 313, Nina Negru)

"Revolutia bolsevica a fost climaxul unei traiectorii spirituale specifice Occidentului, traiectorie care isi are originea in antropocentrismul si utopismul Renasterii. Antropocentrismul: omul este masura tuturor lucrurilor. Utopismul: ideea ca nu exista o natura umana data, ca omul este o fiinta infinit maleabila, in stare sa se creeze pe sine si sa construiasca o societate perfecta." (pag. 367, Monica Papazu)

Despre martiriu[8] - pe seama unor articole

"Ii umezeam buzele cu apa [lui Ghika]. Sanitarul venea la fereastra cu nerabdare din ce in ce mai mare. 'Cum, n-a murit inca?' Monseniorul ceruse sa fie imbracat, dupa moarte, in hainele-i preotesti. I le lasasera la inchisoare, dar era ferfenita. Hogea, tatarul, le-a cerut, s-a asezat iarasi turceste pe patul de sus si a pus petic peste petic. Agonia discreta si demna a blandului preot a durat unsprezece zile, pana cand medicul, venit la fereastra, a avut satisfactia sa afle ca, in sfarsit, mai murise cineva noaptea. Disparuse unul dintre marile pericole ce amenintau temeliile regimului comunist si constructia socialismului. Noi eram cu totii tristi." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 293, Emanuel Cosmovici, citandu-l pe Theodor Lavi)

"Stie ca Monseniorul Ghika i-a rugat pe codetinuti sa-i cheme pe cei doi calugari catolici aflati la doua celule distanta. Gardianul de pe coridor nu a permis acest lucru, dupa care Monseniorul ar fi inceput sa planga. Pandrea stie ca a fost dus la groapa intr-o lada comuna de catre patru detinuti, frati de suferinta, care au sapat groapa.
     Horia Cosmovici noteaza in caietul sau manuscris ca, in ianuarie sau februarie 1956, pe cand se afla in inchisoare, a primit de la Monseniorul Ghika urmatorul mesaj: 'Prin prietenii vostri, spuneti fiului meu Horia Cosmovici ca m-am rugat tot timpul pentru el si ca, pe patul de moarte, i-am dat binecuvantarea'. Cu aceeasi ocazie sau prin alt mesager, Horia Cosmovici a aflat de marturisirea publica pe care a facut-o Monseniorul Ghika, 'in lipsa de preot', inainte de moarte: 'Mor cu constiinta impacata ca am facut tot ce am putut, desi nu intotdeauna tot ce a trebuit, pentru adevarata Biserica a lui Cristos, intr-o perioada trista pentru tara mea si pentru intreaga lume civilizata.'" (pag. 296-297, Emanuel Cosmovici)

"... Si ce mi-a ramas... la un moment dat, stand acolo, era faptul ca spunea[Ghika]: 'As vrea sa mor aicea si groapa mea sa fie necunoscuta, printre alte gropi ale celor care mor aici.' Asta sigur a fost asa! Asa zicea! Eu, auzind chestia asta la 22 de ani, mi s-a parut ceva fantastic..." (pag. 297, Emanuel Cosmovici, citandu-l pe Marcel Petrisor, care reda o marturie a Monseniorului Ghika)

Despre martiriu[7] - pe seama unor articole

"In sfarsit, de ambele parti, peste 63 de milioane de victime pe teatrele de lupta ale celui de-al Doilea Razboi mondial.
     Iata si cateva cifre romanesti postbelice: intre 1948 si 1964, in locuri de pedepsire, exterminare si reeducare sadica - precum Sighet, Aiud, Jilava, Pitesti, Gherla, Galati, Targu-Ocna, Valea Neagra, Poarta Alba, Capul Midia, Colonia Peninsula - , peste doua milioane de detinuti. Dintre care, potrivit statisticilor, morti in inchisori, in lagare, in anchete, ori lichidati in moduri extrajudiciare - peste o jumatate de milion de fiinte omenesti." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 228-229, Andrei Brezianu)

"Dupa cateva zile, un student mi-a oferit si mie locul sau aflat langa Monseniorul Ghika si am ajuns astfel pe priciul lui. Un prici avea patru locuri. Locul era atat de stramt, incat nu puteai sta decat pe o parte. Daca in cursul noptii careva voia sa se intoarca pe partea cealalta, trebuiau sa se trezeasca mai intai toti cei patru si sa se intoarca toti in acelasi timp. Monseniorul Ghika nu era decat piele si os si a suferit ingrozitor din cauza duritatii scandurilor, dar nu s-a plans niciodata. Hrana era foarte slaba si extrem de putina. Monseniorul Ghika nu manca niciodata totul si dadea o parte unor tineri care mureau de foame." (pag. 276, Emanuel Cosmovici - citatandu-l pe Menges)

"Nu am avut niciodata nici cel mai mic semn ca Monseniorul Ghika suferea din cauza inchisorii: era fericit de apostolatul pe care il facea, de nenumarate prilejuri ce i se ofereau de a-l vesti pe Cristos si sunt absolut sigur ca nicio clipa nu a regretat situatia in care se afla. Efectiv, pentru el nu exista inchisoarea si nici nu era preocupat in niciun fel de ziua eliberarii. Nu participa la discutiile cu caracter politic, nu din tactica sau din prudenta, ci pur si simplu pentru ca nu-l interesa modul in care se puneau acolo problemele. O singura date ne-a spus: 'Mi-e rusine fata de urmasii nostri. Ce vor spune ei despre noi, care am trait intr-un secol stapanit de doua carti sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf, a lui Hitler, si Capitalul lui Marx?'" (pag. 290, Emanuel Cosmovici, citandu-l pe Matei Boila)

Despre martiriu[6] - pe seama unor articole

"Papa Pius daduse o instructiune de caterisire a prelatilor catolici care colaborasera cu comunismul. S-a ajuns intr-o situatie in care practic nu mai avea cine sa conduca, pentru ca cei care nu colaborasera erau in inchisori sau murisera." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 181, Romulus Rusan)

"Cand autoritatile au interzis definitiv accesul credinciosilor nehirotoniti la amvon, gruparea condusa de Caraman s-a concentrat pe 'ora biblica', un timp informal de invatatura in care fiecare se putea ridica, dupa citirea unui text, pentru a-l interpreta. Practic, Caraman predica... din banca... Documentele existente in arhive evidentiaza atat bucuria credinciosilor, cat si furia starnita autoritatilor de aceasta strategie. Aceasta cutuma a ajuns atat de raspandita in biserici, incat Departamentul Cultelor a avut nevoie de mult timp pentru a reusi eradicarea ei din Bisericile penticostale. Vasile Sandor, pastorul bisericii din str. Miulesti, avea sa fie suspendat pentru faptul ca nu a desfiintat 'ora biblica', permitand astfel continuarea acestei practici." (pag. 194-195, Vasilica Croitor)

"In seara zilei de 15 iulie 1963, Caraman s-a intalnit cu grupul de credinciosi penticostali la locuinta lui Nicolae Tudorache. Un motiv special al intalnirii era vizita unui credincios penticostal din nordul tarii, Ion Mihalas. In timp ce cantau si se rugau, Securitatea a descins in incapare, le-a ordonat sa ramana pe locuri si i-a fotografiat, astfel realizandu-se cateva dintre putinele imagini ce infatiseaza Biserica subterana din Romania. Pe masa, in centrul atentiei grupului, se afla Biblia, considerata de autoritati corp delict." (pag. 208, Vasilica Croitor)

"Notorietatea lui Caraman, atat in tara, cat si in strainatate, ii deranja pe conducatorii numiti de autoritati in cadrul cultului. Caraman oficia acte de cult, predica si tinea studii biblice oriunde calatorea in tara si, mai ales, raspandea ideea ca liderii oficiali erau compromisi. Nemultumita de cuvintele lui critice la adresa conducatorilor aserviti, Securitatea decide sa actioneze, venind in ajutorul protejatilor ei. In 1971, Caraman este arestat impreuna cu Cornel Mihai sub acuzatia de uzurpare de calitati oficiale. In fapt, adevaratul uzurpator era chiar Statul, care intervenea abuziv in problemele interne ale unei Biserici." (pag. 215, Vasilica Croitor)

"In anul 1979, cu ajutorul unei organizatii din Occident, Biblical education by Extension, in Romania s-a creat o scoala biblica ilegala. Manualele erau traduse si tiparite in Occident, cu ajutorul a douasprezece organizatii crestine de caritate sau misionare. Cursurile erau organizate in secret, participantii fiind atent selectati din cercuri de persoane de incredere. Instructorii erau profesori cu experienta care veneau ca turisti din Austria, in conditii de maxima conspirativitate. Acest veritabil seminar biblic clandestin era solutia cea mai potrivita pentru formarea de lucratori in Bisericile oficiale si in Biserica subterana. La aceste cursuri cu fundament biblic foarte solid au participat credinciosi din toate cultele neoprotestante din Romania." (pag. 218-219, Vasilica Croitor)

"In timp ce liderii oficiali se deziceau de cei intemnitati (negand existenta persecutiei din Romania atunci cand participau la congresele internationale), Biserica subterana trebuia sa poare de grija martirilor si familiilor lor... Caraman a comunicat in occident adevarata situatie din Romania, fiind o punte de legatura pentru ajutorarea Bisericii prigonite. In anii 1980, primul-ministru italian conditiona venirea la Bucuresti prin eliberarea lui Caraman din inchisoare. Avand legaturi cu Richard Wurmbrand inainte ca acesta sa fie intemnitat si deportat din Romania, Caraman a devenit unul dintre principalii oameni de lagatura ai organizatiei 'Vocea Martirilor'" (pag. 220-221, Vasilica Croitor)

Despre martiriu[5] - pe seama unor articole

"La 7 octombrie 1698, treizeci si opt de protopopi, in numele credinciosilor lor, impreuna cu episcopul Atanasie anghel, semnau actul Unirii Bisericii Romane din Transilvania cu Biserica Romei, institutia ecleziastica transilvaneana intrand astfel in comuniunea Bisericii Catolice. Folosind intimidarea si ademenindu-i cu functii si beneficii, Biserica Ortodoxa Romana a adunat traizeci si sapte de preoti greco-catolici pentru a semna 'in numele intregii Biserici' ruperea legaturilor cu Roma si 'trecerea de bunavoie' sub juristictia Patriarhiei de Bucuresti. Treizeci si sase dintre acestia au semnat si au acceptat acest gen de apostazie..." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 165, Virgil Bercea)

"Fara sa fi fost vreodata judecat sau condamnat oficial, episcopul Valeriu Traian Frentiu a trecut la Domnul pe data de 11 iulie 1952, fiind inhumat noaptea, fara sicriu, intr-o groapa comuna in Cimitirul Saracilor din Sighet, pentru a nu deveni si el, asemenea lui Vasile Aftenie, un semn vizibil al martiriului in numele credintei lui Cristos." (pag. 160, Virgil Bercea)

"[Iuliu Hossu] Acest mare om a suferit pentru credinta in Dumnezeu, dragostea de neam si fidelitatea fata de sfantul Scaun Apostolic al Romei. Aceasta a fost soarta multor elite ale intelectualitatii romaneti in istorie, fiindca desea cei ce au reprezentat puterea s-au ridicat impotriva valorilor propriei natii. Daca aceste neamuri si-au cinstit valorile cate vreme acestea au fost inca in viata, la noi, valorile adevarate au fost sufocate si ingropate atat la propriu, cat si la figurat. Cel care a fost episcop si cardinal al Bisericii, care a fost prezent pe front in mijlocul militarilor romani in Imperiul Austro-Ungar, 'Crainicul Unirii de la 1 decembrie 1918', membru de onoare al Academiei Romane din anul 1945, fiind decorat cu numeroase ordine si medalii, a ajuns sa fie maltratat, supus privatiunilor, umilit, izolat si supravegheat in permanenta pentru vina de a fi ramas fidel propriului crez. I-a spus cardinalului Alexandru Todea ca 'i-a iertat pe toti cei ce l-au persecutat', stingandu-se ca un adevarat marturisitor si martir al credintei" (pag. 166-167, Virgil Bercea)

"In acelasi timp, au fost interzise toate organizatiile para-religioase. 'Oastea Domnului', de pilda, era o organizatie care incerca sa introduca cultura in mediile mai putin intelectuale, sa creeze o miscare de jos a Bisericii Ortodoxe. A fost interzisa. A fost interzis si grupul de meditatie crestina Rugul Aprins, care functionase intre 1944 si 1948. Vom vedea in partea a doua a studiului ce s-a intamplat peste un deceniu cu membrii acestui grup. Si, in sfarsit, in luna august a fost adoptata Legea Cultelor. Aceasta echivala, de fapt, cu o nationalizare a Bisericilor. Anul 1948 a fost, pe toate planurile, un an al nationalizarii: anul nationalizarii industriei, scolilor, Academiei, presei, a tuturor activitatilor vizibile si invizibile. Din dorinta de a stabili definitiv comunismul, nationalizarea a fost extinsa si asupra cultelor. Cultul ortodox a fost, practic, nationalizat. Celelalte, care aveau legaturi cu strainatatea sau erau dependente de Vatican sau de protestantii din Occident, au fost fie desfiintate, (cazul Bisericii Greco-Catolice), fie pur si simplu tolerate. Practic s-a aplicat o lege sovietica din 1929, care clasa cultele in trei categorii: culte acceptate, culte tolerate si culte interzise." (pag. 173-174, Romulus Rusan)

Despre martiriu[4] - pe seama unor articole

"Astfel, botezul sangelui putea inlocui botezul cu apa. Daca un catehumen, asadar un adept nebotezat, era chemat sa-si dea viata pentru credinta in Cristos, era numarat ipso facto  printre membrii Bisercii din cer. Martiriul era considera forma cea mai sublima in imitarea lui Cristos, cea care asigura unirea cu El." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pg.112-113, Lucian Dinca)

"Cand timpul persecutiilor se va sfarsi si martiriul crestin va disparea, crestinismul va capata un caracter colectiv, iar calitatea vietii crestine va scadea. Sfantul Ioan Gura de Aur isi aminteste: 'am auzit ca in timpul persecutiilor traiau adevaratii crestini.'... Din temnitele lor unde asteptau moartea, isi incurajau fratii si impartaseau cu ei invatatura crestina care devenea un testament pretios pentru generatiile urmatoare." (pg.113, Lucian Dinca)

"Daca  nu este motivat de dragoste, martiriul este pura sinucidere sau o moarte calitativ egala cu a unui razboinic care piere in lupta cu sufletul incarcat de patimi.
     Martiriul-desavarsire este surprins in aceste cuvinte: 'Astfel, noi numim mucenicia (de)savarsire, nu pentru ca omul si-a sfarsit viata, cum inteleg ceilalti oameni, ci pentru ca a aratat un lucru desavarsit de dragoste'. Moartea este sublimata, atentia se muta de la actul exterior al chinului, al torturii, la atitudinea interioara, dictata de dragoste. Foarte important aici mi se pare faptul ca, desi martiriul este expresia ultima a desavarsirii gnostice, intrucat dragoste de Dumnezeu constituie virtutea cea mai inalta a crestinului, iar atentia lui Clement se indreapta incontinuu spre atitudinea interioara, martirii nu se bucura de un statut special, asa cum am vazut ca afirma Tertulian sau Origen. Clement nu vorbeste despre autoritatea si invrednicirea martirului de a oferi pace, iertere, ba chiar, dupa cum am vazut la Origen, de a participa oarecum activ la eficacitatea jertfei lui Cristos." (pg. 145-146, Otniel Veres)

"In concluzie, pare a spune Clement, traieste in fiecare zi ca un adevarat martir, si daca se iveste prilejul de a parasi mai repede aceasta lume pentru a pleca spre Ierusalimul ceresc, nu te eschiva, dar lasa-te condus de intelepciune si echilibru in tot ce faci." (pg. 147, Otniel Veres)

Despre martiriu[3] - pe seama unor articole

"Nu este, asadar, surprinzator ca in prima jumatate a secolului al III-lea crestinismul a cunoscut o crestere demografica si o expansiune teritoriala importante. Dar, in paralel cu aceasta evolutie, s-a micsorat si fervoarea multor credinciosi. Multi dintre ei erau crestini mai mult cu numele decat din convingere. Origen (cam in jurul anului 240) se plangea deja ca 'printre noi sunt din aceia a caror credinta se margineste la mersul la biserica, la plecaciunile facute dinaintea preotilor, la slujirile oferite, la cinstirea slujitorilor lui Dumnezeu, la participarea la infrumusetarea altarului si a bisericii, dar care nu isi dau catusi de putin osteneala sa-si imbunatateasca purtarea, sa-si indrepte obiceiurile, sa-si lepede viciile, sa practice curatia, sa-si stapaneasca mania, sa-si inabuse lacomia ori sa-si infraneze invidia, care nu scot din vorbire clevetirile, trancanelile, bufoneriile nerusinate si criticile inveninate'." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 77-78, Attila Jakab)

"Odata trecuta persecutia[este vorba despre edictul lui Decius], s-a pus la modul el mai acut o intrebare foarte importanta: ce era de facut cu toti crestinii 'cazuti' (lapsi)? Era posibila o reconciliere? Caci, potrivit traditiei, apostazia - la fel ca omuciderea si adulterul - intra in categoria pacatelor de neiertat. Daca da, atunci: cine avea dreptul sa le confere acestor lapsi reconcilierea si cine avea autoritatea de a-i admite din nou in comunitate? Aceasta competenta le va reveniin cele din urma episcopilor (chiar si celor are isi renegasera credinta), in detrimentul marturisitorilor. Dupa discutii aprinse, responsabilii eleziastici au hotarat sa acorde iertarea, ca urmare a unei penitente variabile in functie de gravitatea greselii, deschizand astfel definitiv calea spre un crestinism de masa." (pag.81, Atila Jakab)

"Bisericile crestine din Europa Centrala si Rasariteana - dupa parerea mea din cauze care tin de resursele umane si de o contraselectie aproape insurmontabila - nu au putut, nu au fost capabile sa se foloseasca de sansa de a se reinnoi. Ele s-au cramponat - si se cramponeaza si acum - de visul lor de putere si dominatie de odinioara, de dinaintea bolsevismului. Continua sa fie, asadar, instrumentele unei elite politice pentru care morala pur si simplu nu exista si care le cumpara. Aceste Biserici aleg mai degraba sa-si renege martirii din perioada bolsevica decat sa ii dea drept exemplu, fiindca acesti martiri le amintesc fara incetare de lasitatea dovedita de ele si de josnicele compromisuri incheiate prea adesea in trecut de preoti pentru obtinerea unor avantaje sociale si materiale personale. In aceasta situatie schizofrenica, responsabilii ecleziastici - dintre care multi sunt 'cazuti', lapsi (adica fosti informatori/colaboratori ai politiilor politice comuniste), incapabili sa-si marturiseasca greselile si slabiciunile - sufera de o incapacitate psihologica de a intrebuinta capitalul moral al martirilor din timpurile recente. Pentru societatile aflate in descompunere din tarile Europei, esecul Bisericilor crestine reprezinta o adevarata drama morala si spirituala!" (pag. 93, Attila Jakab)

[un scurt comentariu - Attila Jakab merge pe distinctia dintre compromis si compromitere - o deosebire extrem de subtila, dupa cum subliniaza el insusi - in comparatia "in oglinda" pe care o face intre epoca lui Ciprian de Cartagina sau Dionisie de Alexandria si epoca post-bolsevica. In ambele vremuri a existat un timp al prigoanei din partea compartimentului politic, numai ca, in cazul primilor crestini, martiriul a putut fi folosit pentru progresul Bisericii, pe cand, in vremea noastra aceasta a esuat tocmai din cauza mentionata in ultimul citat de mai sus]

Despre martiriu[2] - pe seama unor articole

"Tot Clement distinge intre marturisirea lui Cristos prin cuvinte, pe care o numeste 'marturisire partiala', si ea prin fapte, pe care o numeste 'totala', 'integrala'. Martirii din fata tribunalelor il marturisesc cu glasul pe Cristos, dar marturisirea lor totala, cea mai importanta, este aceea a faptelor, care se inradacineaza in dragoste." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 36, Cristian Badilita)

"Martys apare, in comunitate, alaturi de prophetes, didaskalos, episkopos, diakonos si hagioi. In scrisorile apostolice si in scrierile Parintilor Apostolici, termenul martys nu se intalneste prea des. Realitatea omeneasa a martiriului-marturie apare atunci and koinonia este chemata sa dea dovada despre sine si sa se afirme ca mica societate autonoma revolutionara, ca o comunitate crestina." (pag. 42, Cristian Langa)

"Pe parcursul primilor o suta cincizeci de ani, martirii au avut parte de aeleasi onoruri ca toti ceilalti credinciosi; se admitea ca toti credinciosii care mureau pentru credinta mergeau direct in cer si li se adresau rugaciuni ca unor sfinti. Pentru cei drepti se faceau rugaciuni in ziua aniversarii mortii lor, dar pentru martiri nu se inaltau rugaciuni, ci erau invocati in mod direct ca mijlocitori. Crestinii nu vorbeau despre ingropare, ci despre depunere (deposito), si au ajuns sa aiba propriile cimitire, catacombele." (pag. 52-53, Cristian Langa)

"Facand o recapitulare a principalelor scrieri de are dispunem despre martiri, amintim in esenta patru: Scrisoarea bisericii din Smirna catre biserica din Filomelion, cunoscuta cu titlul de Martyrium Popycarpi, primul document crestin referitor la un martir; apoi Scrisoarea crestinilor din Galia (Lyon-Vienne), care ii informeaza pe fratii din Asia si Frigia despre martiriul unor credinciosi din Galia - aici se intalnesc pentru prima oara unele idei ce vor deveni ulterior comune (martiriul ca 'atlet al lui Cristos'; influenta diavolului asupra persecutorilor; martiriul ca om locuit de Duh); in al treilea rand, avem Actele martirilor din Scillium (orasel din apropierea Cartaginei), care contine interogatoriul si lista martirilor (circa 180), aproape toti cu nume punice. Acesta este primul document despre crestinismul african, primul text crestin in latina are atesta a bisericile africane aveau epistolele lui Pavel traduse in latina. Textul se prezinta ca un act procesual caruia i-au fost adaugate o introducere si o concluzie cu caracter clar crestin.
     Al patrulea document pastrat este martiriul lui Iustin, scris in greaca. In aceste scrieri se pot distinge doua genuri: a) Acta martyrum, respectiv texte foarte scurte care reproduc doar interogatoriul; si b) Passiones martyrum, texte mai ample, cu caracter narativ, care largesc naratiunea relatand evenimente privitoare la ultimele zile din viata martirilor..." (pag. 59, Cristian Langa)

Despre martiriu[1] - pe seama unor articole

"Si cerul s-a umplut de sfinti..." este o carte de citit in contextul studiului martiriologic, dar nu numai.

Scriind acest articol, nu urmaresc prezentarea cartii, care s-a facut corespunzator, ci, redarea unor pasaje pentru a sublinia unele idei care mi s-au parut interesante. Desigur, spatiul redus de aici nu permite incadrarea citatelor in contextul lor. Cartea reda anumite prezentari realizate in cadrul unui colocviu despre martiriu in antichitatea crestina si in secolul XX.

Sper ca aceste citate, care mi s-au parut interesante si de la care s-ar putea, separat, pleca pentru diverse discutii si cercetari in domeniu, sa fie folositoare si altora:


"Cine doreste martiriul cu orice chip si fara incuviintarea lui Dumnezeu (prin viziune, in cazul lui Stefan, printr-un semn special, in alte cazuri), acela nu doar ca nu poate fi considerat marturisitor al lui Dumnezeu, ci isi pierde mantuirea. Este un sinucigas." (pag. 31, Cristian Badilita)

"Asadar, intr-un episod despre primul martir atestat al comunitatii crestine din Ierusalim, termenul martyres ii desemneaza pe... tortionari. Mai mult, dspre aceiasi tortionari ni se spune ca s-au dezbracat de haine (pentru a putea arunca mai usor cu pietre), asezandu-le tocmai la picioarele tanarului Saul. Conform procedurii, condamnatul trebuia despuiat. Luca inverseaza rolurile, probabil intentionat, pentru a sugera ca martorii sunt, de fapt, condamnati prin fapta lor nelegiuita, iar condamnatul, Stefan, adevaratul 'martor', martorul lui Isus, ii absolva (prin rugaciunea adresata lui Dumnezeu). Asistam la o inversare nu doar a punctelor de vedere, ci si a planurilor. Planul istoric, juridio-iudaic, in care se desfasoara drama lui Stefan, este inlocuit de orizontul mistic, in are tortionarii sunt cei condamnati si executati, simbolic, prin despuierea de vesminte." (pag. 33, Cristian Badilita)