Sa lasi un semn

Sa lasi un semn pe unde treci,
cand stii ca nu mai vii in veci,
ca cei ce duc solia ta
s-o poata mai usor purta.

Sa lasi un umblet mai frumos
cu crucea ta dupa Hristos,
ca cei ce vin cu crucea lor
s-o poata duce mai usor.

Sa lasi un fel mai nalt adus
de-a suferi pentru Isus,
ca cei ce-ajung in anii grei
sa sufere frumos si ei.

Sa lasi un drum adevarat
la cei pe care i-ai chemat,
ca cei ce-au ascultat ce-ai spus
sa mearga drept dupa Isus.

Sa lasi un mai frumos indemn
in orice grai si-n orice semn,
ca fii si urmasii tai
sa-i vezi mai sfinti pe-a vietii cai.

... Atunci, pe urma-ti, fericit,
calca-vor multi urmasi iubiti,
iar Sus in Cer la Dumnezeu
de toti vei fi cinstit mereu.


de Traian Dorz

Primus inter pares si Eclesia: intrebari

Cristos este "cel intai nascut dintre mai multi frati". Este El primus inter pares? Iar, daca este, cand, in ce sens, cat?

Despre Petru se spune, in teologia apuseana ca este, prin Petru, loctiitor al lui Cristos pe pamant. Petru, in aceasta gandire, este considerat primus inter pares, adica "primul dintre egali", iar, in acest context, are loc argumentatia catolica cu privire la organizarea ei episcopala. De aici pretentiile despre papa care declara ex-catedra infailibil, dand astfel dogme noi.

Este Cristos un frate mai mare in sensul acesta, in care este numit Petru cum am aratat? Anumite sisteme religioase pretind aceasta. De exemplu: mormonii sau anumite ramuri ale bisericii carismatice, care sustin ca omul va ajunge un Cristos, in orice sens.

Ce inseamna pentru noi ca suntem infratiti cu Cristos? Este aceasta doar o metafora?

In Biserica, cum ne organizam? Cum a vrut Cristos sa fie organizarea Bisericii? Este inca Biserica Baptista organizata congregational? A fost vreodata? Este o mixtura intre episcopal, presbiterian, congregational? Este cazul sa vorbim despre primus inter pares in Biserica locala? Ce rol are o Uniune, de exemplu, baptista, in sensul de fata?

Despre imparatul roman se spunea ca este primus inter pares. L-am adus in discutie fiindca acesti imparati romani isi luau singuri titlurile, incercand sa subliniez ca unii pot forta nota in acest sens, in anumite Biserici?

Relatia cu Cristos si relatia cu Biserica sunt esentiale. Dar este Cristos separat de credincios? Dar Biserica? Cum vedem aceasta relatie, fie cu Cristos, fie cu Biserica? Suntem noi Biserica? Atunci, cine o reprezinta? Membrii? Presbiterii? Pastorul? Si, din ce punct de vedere: legal, teologal?

Exista diferenta intre oricare doi oameni. Se impun functii in Biserica? Sau, mai degraba, functiuni ale anumitor madulare, in sensul Trupului lui Cristos? Putem vorbi despre primus inter pares intr-un trup? Poate cu privire la o anumita actiune. Daca vrem sa ridicam ceva avem nevoie de maini. Daca vrem sa ne deplasam avem nevoie de picioare. Daca vrem sa vorbim avem nevoie de gura. Daca vrem sa exprimam ganduri avem nevoie de creier. Daca vrem sa mancam avem nevoie de stomac etc. Dar, iata ca Trupul este al lui Cristos. Dar Trupul nu este separat de Cristos si este al Sau.

Cum vedem faptul ca cel mai mare trebuie sa fie robul tuturor, in Imparatia Cerurilor care este pe pamant, in credinciosi? Vorbim astfel despre unul mai mare, printre egali, dar in sensul opus gandirii firesti, in sensul slujirii celorlalti. Isi pierde valoarea aceasta unul care are o functie, dar nu are o viata de slujire?

Ancient Words

Solutia corecta: caile stravechi, Mantuitorul din vesnicie

Voi vesti îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui bunătate faţă de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările şi bogăţia dragostei Lui. El a zis: „Negreşit, ei sunt poporul Meu, nişte copii care nu vor fi necredincioşi!” Şi astfel El S-a făcut Mântuitorul lor. În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit; El însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt; iar El li S-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: „Unde este Acela care i-a scos din mare cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel Sfânt, care povăţuia dreapta lui Moise cu braţul Său cel slăvit, care despica apele înaintea lor ca să-Şi facă un Nume veşnic, care îi călăuzea prin valuri, ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească?” Ca fiara care se coboară în vale aşa i-a dus Duhul Domnului la odihnă. Aşa ai povăţuit Tu pe poporul Tău, ca să-Ţi faci un Nume plin de slavă! Priveşte din cer şi vezi, din locuinţa Ta cea sfântă şi slăvită: unde este râvna şi puterea Ta? Fiorul inimii Tale şi îndurările Tale nu se mai arată faţă de mine! Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din veşnicie Te numeşti „Mântuitorul nostru”. (Isaia 63:7-16)

Cum s-a purtat Dumnezeu in zilele din vechime se poate descrie prin aceste cuvinte:

- marea Lui bunatate

- indurarile Lui

- bogatia dragostei Lui

- Mantuitorul;

- El Insusi i-a rascumparat

- dragostea si indurarea Lui

- necurmat i-a sprjinit si i-a purtat

Cum s-au purtat oamenii fata de care Dumnezeu s-a purtat asa?

- au fost neascultatori

- au intristat pe Duhul Lui cel Sfant

Ne vom intreba daca Dumnezeu a iertat si s-a facut ca nu vede?

- El li S-a facut vrajmas

- a luptat impotriva lor

Si, reactia poporului? Au parasit pe Dumnezeu sub pretextul ca e prea dur cu ei?

- si-a adus aminte de zilele stravechi

Neascultarea - iata la ce duce. Cand traim in chip firesc si Il intristam pe Duhul Sfant, iata unde ajungem. Unde este puterea astazi in adunari? De ce nu canta oamenii cu foc, plini de putere? Cate raspunsuri s-au dat si cate solutii pentru fiecare raspuns nu a numarat nimeni. Dar cand vom intelege odata ca problema este la noi, la atitudinea noastra, la viata noastra pe care (nu) o traim cu Dumnezeu? Cand realizam care este, de fapt, realitatea, ceea ce trebuie sa facem este sa ne aducem aminte de zilele stravechi. De multe ori Scriptura subliniaza aceasta singura solutie pentru starea deplorabila in care poporul lui Dumnezeu poate ajunge cand nu este ascultator de Dumnezeu. Sa ne amintim ce? Istoria? Sa alergam la Avraam? La sfintii din vechime? Unde sunt ei?

Iata aceasta rugaciune:

Priveşte din cer şi vezi, din locuinţa Ta cea sfântă şi slăvită: unde este râvna şi puterea Ta? Fiorul inimii Tale şi îndurările Tale nu se mai arată faţă de mine! Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din veşnicie Te numeşti „Mântuitorul nostru”.

Expresia "nu se mai arata fata de mine" ar trebui sa clarifice - eu sunt problema, noi, fiecare. Nu mai simtim fiorul inimii lui Dumnezeu, nu mai vedem indurarile Sale fata de noi. La Dumnezeu este rezolvarea, numai El se numeste, din vesnicie, "Mantuitorul nostru". Sa ne intoarcem, asadar, la caile bune, pe care au umblat sfintii, sa umblam si noi cu Dumnezeu si sa Il cautam cu adevarat.

Apostolul Pavel despre rasplata sa, castig si cum sa ai parte

1 Corinteni 9:18 Care este atunci răsplata mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia, pe care o vestesc, şi să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie.
1 Corinteni 9:19 Căci, măcar că sînt slobod faţă de toţi, m’am făcut robul tuturor, ca să cîştig pe cei mai mulţi.
1 Corinteni 9:20 Cu Iudeii, m’am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m’am făcut ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe ceice sînt supt Lege;
1 Corinteni 9:21 cu ceice sînt fără Lege, m’am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege.
1 Corinteni 9:22 Am fost slab cu cei slabi, ca să cîştig pe cei slabi. M’am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mîntuiesc pe unii din ei.
1 Corinteni 9:23 Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.


Apostolul Pavel ne invata ca:


1. Rasplata sa a fost sa vesteasca fara plata Evanghelia, in conditia dubla ca Evanghelia trebuie vestita cum am primit-o: fara plata, dupa cum a spus Cristos, si ca cel care vesteste Evanghelia trebuie sa traiasca din ea, dupa cum a hotarat Dumnezeu.


2. Castigul cel mai de pret este sufletul omului, iar apostolul cauta sa-i castige pe cei mai multi; facandu-se iudeu, ca si cand ar fi fost sub Lege, ca si cum ar fi fost fara lege, slab... tuturor totul.


3. Facand acestea pentru Evanghelie ajunge si el sa aiba parte de ea, considerand-o valoarea de pret a vietii sale.


Iata rasplata, castigul si valoarea. Cati dintre noi le cautam aici?

Baraba

Versuri: Costache Ioanid

Cand vor zidi ai nostri daramaturile si cand vom ridica temeliile strabune?

Isaia 58:12 Ai tăi vor zidi iarăş pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit.»

Isaia 58:13 Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededîndu-te la flecării, 

Isaia 58:14 atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit."

Cum ne purtam noi in fiecare zi si ce ar trebui sa invatam din cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 58? 


"ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă"
Fiecare om are "gustul" sau, placerea sa, care, zic oamenii, nu se discuta. De unde acceptarea naturala a diferentelor dintre noi, relativizarea parerilor oamenilor pana acolo incat nimeni nu mai poate avea drepate. Iar, de aici, nevoia unui sistem precum democratia.

Dar, noi care ne rugam lui Dumnezeu si care ne consideram ai Sai? Ce gusturi avem noi? Pornirea inimii noastre este spre aceasta, dar, se pare ca avem posibilitatea de a ne opri piciorul sa si facem asa. Ispite vin, ganduri vin, placerile striga, dar hotararea trebuie sa ramana a noastra si sa fie una inteleapta.

Cand ti-ai planuit ceva, dupa gustul si placerea ta, iar mai apoi afli ca se organizeaza o misiune si esti invitat si tu, ce faci? Cand este adunarea sfintilor in lumina, ce faci? Cand credinciosii se intalnesc pentru rugaciune, tu ce faci? Cand aflam ca Dumnezeu are zile sfinte pentru noi, zile in care ne cheama sa traim lucrarile Lui, ce facem? Ce alegem? Ce iubim? Ce?

Cand vom renunta la gusturile noastre si la satisfacerea lor, abia atunci Dumnezeu va lua in considerare "dorinta" noastra de trezire spirituala. Nu putem pretinde o astfel de stare, daca noi traim in placeri, iubim activitatile pamantesti si suntem senzuali.

Ar trebui, maturizandu-ne, sa intelegem ca fiecare zi este o zi sfanta, a Domnului. Dar, pana atunci, ce-ar fi sa incepem cu "ziua Domnului" in sensul primei zile din saptamana si sa onoram Biserica lui Dumnezeu cu prezenta fiintelor noastre pline de dragoste fata de Dumnezeu si de frati?

Mie mi se pare ca in zilele noastre foarte multi stiu ce e sfintenia, ce e Biserica, cum sa traiasca pastorul si altii, dar, nu ar pune mana sa ridice vreo sarcina a trairii cu Dumnezeu.




"dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul"
Dar sa traim cu Dumnezeu fortandu-ne, se poate? Probabil... Dar, Dumnezeu ne cere sa Il cautam iubindu-L, sa-L ascultam pentru ca ne pasioneaza persoana Sa, pentru ca vrem sa facem si facem din El desfatarea noastra. Iubirea de Dumnezeu sta in implinirea, ascultarea activa, a poruncilor Lui. Cand placerea noastra sta in a face voia Domnului, cand ne place sa slujim, sa ne intalnim la Adunare, sa facem lucrarile Domnului, atunci, cu adevarat Il sfintim pe Domnul.


Ce sa iubim daca nu placerile noastre? Lucrarile Domnului. Nu ne iubeste Dumnezeu pe noi si nu-L iubim noi pe El? Atunci sa traim in asa fel incat realitatea iubirii inimii noastre sa fie pastrata aceeasi si in realitatea trairii iubirii despre care marturisim. Ce sa cautam, daca nu implinirea gusturilor noastre? Sabatul, adica, pentru noi astazi, odihna in Cristos, a fi in El "cata vreme se zice astazi".


Numai ca, daca suntem in Cristos, nu putem sa fim oricum, sa ne purtam oricum, sa ne prezentam oricum, sau sa vorbim oricum. Nu putem sa facem ce dorim noi. Fiindca, nu suntem ai nostri, ci ai lui Cristos. Daca suntem in Cristos si El este in Dumnezeu, atunci cum sa traim noi in felul lumii, in pacate sau in placerile noastre? "Afara numai daca sunteti lepadati".




"dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededîndu-te la flecării"
Cum aflam ca poate cinsti un om pe Dumnezeu:
- neurmand caile lui de om;
- neindeletnicinudu-se cu treburile sale;
- nededandu-se la flecarii


Cai, treburi, flecarii. Acestea sunt puse fata in fata cu Calea Domnului, lucrarea Sa si realitatea ca ceea ce face El ramane. Si, astfel, ne putem evalua pe noi insine. Ce cai urma? Ce treburi facem? Suntem flecari?


Caile omului pot fi multe si rele. Ele, de obicei, nu sunt caile Domnului, iar omul nu cauta pe Dumnezeu in umblarea lui. Tocmai de aceea Dumnezeu a umblat pe pamant sa il caute pe om, in umblarea Sa. Aflam despre oile ratacite ale lui Israle si despre popoarele care umbla fiecare pe calea sa. Dumnezeu insa cauta pe cei rataciti sa-i aduca El pe calea buna. Daca au ratacit pe cand nu erau inca, cum sa mai gaseasca ei calea buna cand sunt rataciti deja? Scopuri in viata sunt multe, caile omului impanzesc pamantul in toate directiile. Daca am desena calea omului pe pamant in viata lui, sa facem un fel de radiografie, iar apoi am compara-o cu Calea Domnului, nu ca am avea imagini diferite, dar nici macar reperul cartezian nu ar fi acelasi...


Treburile omului sunt si mai multe. Omul are treaba si cand nu are. Sta omul pe internet, se uita la televizor, merge la volei, se plimba cu masina, munceste pamantul - toate si altele pierduti in timp, uitand ca zilele se duc si nu se mai intorc, pe drumul lor cu sens unic. Suntem atat de ocupati ca avem tupeul sa spunem ca din cauza aceasta nu mergem la Adunare. Pai tocmai aici este, de fapt, problema. Omul nu cinsteste pe Dumnezeu pentru ca se cinsteste pe sine, nu are timp de El pentru ca si-a facut timp pentru sine. Si atunci, chiar daca un astfel de om spune ca inima conteaza de fapt inaintea Domnului, nu face decat sa marturiseasca despre sine ca nu-L iubeste, de fapt, pe Dumnezeu, ci pe sine si numai pe sine. Meseriasi in treburile lor sunt multi, dar excelenti in lucrarea Domnului? Observ astazi ca standardul se vrea lasat mai jos, chiar in Biserica: pastorii pot sa fie chiar curvari, ei sunt lasati in numele unei iubiri pe care, de fapt, Dumnezeu nu o cunoaste, sa continue sa fie niste invatatori mincinosi in sanul Bisericilor lui Cristos; credinciosii stau acasa in fotoliu in timp ce Cristos este rastingnit inca printre fratii care mai merg la Adunare. Cat tupeu!


Flacarii sunt vorbitorii de cuvinte, aceia care sunt atat de nebuni incat se cred intelepti cand scuipa vorbe inghitite cand treceau prin adunarea celor nelegiuiti. Cartierul si limbajul de lemn este adus astazi in Biserica. Valorile sunt cei fara valoare. De pret sunt cei ieftini si usor de cumparat. Vorbele au ajuns goale, faptele jocuri de copii. Vorbim despre Dumnezeu si traim ca niste oameni. In loc de steagul biruintei este fleacul biruintei. Glume proate, fapte josnice, priviri trufase si incarcate cu patima pacatoasa, cu zgura. Cand se vor sfarsi toate acestea? Cand Il vom cinsti pe Dumnezeu din nou? Atunci si numai atunci, vom mai putea vorbi despre zidirea daramaturilor.


Sa ne intoarcem, asadar, la Dumnezeu! Poate ca ai nostri vor mai zidi iarasi daramaturile si vor pune din nou temeliile strabune. Ai mila de noi, Dumnezeule.

Speranta - Batranii care-aici mai sunt

Dar noi unde ne gasim?
Credinta cum o traim?
Nu cumva avem doar forma
Primilor crestini?

Goliciunea trupului aduce rusine? Despre haine

Ce le-a adus rusine lui Adam si Eva? Faptul ca au fost goi?

Au fost goi si inainte de caderea in pacat si dupa. Inainte nu le era rusine, dupa le era. La fel de goi si inainte si dupa. Iata ca problema nu sta in goliciunea in sine, ci este ceva mai mult. Ceva s-a intamplat in oameni, s-a schimbat ceva, astfel incat, aceleasi trupuri, aceleasi imagini, care odinioara nu provocau rusine, acum provoaca si nasc reactii ciudate.

Nu faptul goliciunii aduce rusinea, ci constienta, cunostinta ca esti gol. Si, daca ar fi vorba doar de trup... Din pacate a fost afecat tot omul, nu doar trupul acestuia, prin caderea in pacat, prin neascultare de Dumnezeu.

Noi suntem astazi dupa cadere, ceva s-a schimbat in privire, in gandire (procesarea imaginilor), dar mai ales in intelegerea, interpretarea lor.

Cum a cautat omul sa rezolve problema aceasta a rusinii? Ce reactie a avut realizand ca este gol? Si-a cusut frunze laolalta si s-a acoperit astfel. Problema de fond a ramas, dar, prin acest gest a cautat sa puna o limita anume privirii sale, deja decazute. Apoi, Dumnezeu Insusi, a fost nevoit sa verse sange, primul sange varsat pe pamantul blestemat, pentru a face haine celor doi, haine de piele. Hainele, imbracamintea, au, asadar, un rol anume. Ele nu au aparut ca un moft, gasite din intamplare pe un drum intamplator si aflandu-se acolo din pura coincidenta. Ratiunea hainelor tine de pacat, privire, goliciune. Ele trebuie sa acopere trupul gol, pentru ca mintea sa nu pedaleze pe interpretarea eronata a imaginilor care-i vin pe cale viziuala, ajungand astfel la concluzii care mai de care mai eronate si indepartate de adevar sau normal.

Este extrem de important sa intelegem bine faptul ca hainele nu sunt un moft. A vorbi despre imbracaminte nu este consecinta faptului ca suntem unii dintre noi ingusti si formalisti, ci, din pacate, consecinta caderii omului in pacat, consecinta pacatului care si-a facut loc in noi, in fiinta noastra intreaga.

Odata cu intrarea pacatului in lume toate s-au schimbat. Au ramas aceleasi, dar n-au mai fost la fel. Aceleasi trupuri goale, dar vazute diferit. Doi oameni care s-au intalnit cu Dumnezeu si au stat in prezenta Lui ajung sa fuga de Fata Sa, sa se ascunda de El. Aceiasi care lucrau pomii din gradina si mancau fructe din ei, i-au folosit dupa ce pacatul a intrat in ei ca ascunzatoare, de Dumnezeu. Nu au avut primii oameni acea frica de Dumnezeu care sa te puna pe fuga speriat, dar, dupa ce-au mancat din fructul oprit, au experimentat frica de Dumnezeu, aceea care te face sa te ascunzi de El. Inainte de cadere femeia este ajutorul potrivit, fiinta care provoaca bucuria lui Adam; dupa este o povara, fiinta care i-a dat sa manance din pomul cunostintei... Daca pana atunci au auzit vorbirea lui Dumnezeu, iata-i acum fiindu-le frica s-o auda. Iata cateva realitati care s-au schimbat dupa caderea in pacat in viata primilor doi oameni. Concluzia - privirea noastra s-a alterat, hainele sunt necesare prin definitie.

Despre haine:

- redau demnitatea omului si arata spre Cristos (voi reveni)
- acopera pentru o vreme goliciunea trupului, pentru a detensiona mintea care priveste prin ochi;
- pot acoperii orice parte a corpului cu exceptia ochilor (aduca nu rezolva problema, e nevoie de ceva mai mult);
- ajuta barbatul sa se concentreze la ceea ce trebuie sa caute, sa-si recunoasca ajutorul potrivit;
- ajuta femeia sa se concentreze asupra a ceea ce trebuie sa fie: ajutor potrivit, mama, madular activ si sanator in familie si Trupul lui Cristos, nu manechin;

Eleganta nu tine de cat ma imbrac, ci de stilul in care imi acopar trupul.

Eleganta nu este totuna cu decor.

Simplitate in imbracaminte nu inseamna a te imbraca precar, sumar, ci a nu-i conferii hainei o valoare mai mare decat aceea pentru care exista.

Imbracamintea trebuie sa fie ca un cantar intreg, care cantareste drept, avand un taler eleganta, iar altul simplitatea; prima valorifica demnitatea, iar a doua smerenia.

Daca hainele au fost inventate pentru a acoperi trupul, atunci ele nu au cum sa fie folosite pentru a-l pune in evidenta.

Dupa cum nu-L putem folosi pe Cristos pentru a trai lumeste, nu putem folosi haina pentru a ne pune in lumina trupul.

Daca intelegem de ce s-au imbracat Adam si Eva, sau mai degraba de ce au fost imbracati, intelegem si ca optiunea imbracarii nu tine de cultura.

Dumnezeu nu i-a imbracat pe oameni cu saci, dar se pare ca frunzele nu au fost de ajuns.

Haina este ca un filtru pe care-l aplicam imaginii pentru a reface adevarul denaturat de pacat.

Exista totusi o imbracare pe care, daca o avem, o putem considera, pe drept, rezolvare a problemei de fond: Cristos. Scriptura ne invata ca noi trebuie sa ne imbracam cu Cristos (Romani 13: 14; Galateni 3: 27). Imbracarea aceasta se face zilnic, in viata reala, in mod practic. La Cristos gasim rezolvarea acestei probleme a pacatului, care ne-a distrus capacitatea de a recunoaste prin privire, sistemul de valori, ne-a luat din vedere scopul si ne-a facut sa nu mai intelegem rostul cautarii noastre. Imbracandu-se cu El invata femeile sa fie drepte, nu atragand ochii, ci fiind credincioase trairii cu Dumnezeu, pentru a putea fi re-cunoscute de acei barbati care le cauta duhovniceste.

Ce vede un barbat cand se uita la o femeie?

Ne reintoarcem la Genesa. Ce a vazut Adam cand s-a uitat la Eva? Scriptura precizeaza un principiu important in acest context: ca "de aceea" va lasa barbatul pe mama sa si pe tatal sau si se va lipi de nevasta sa, iar cei doi vor fi un singur trup.

Ce cauta Adam? Ajutorul potrivit. Si, cand il gaseste, ce spune? "Iata in sfarsit os din oasele mele si carne din carnea mea". Aici gasim raspunsul la intrebarea "ce cauta?". A gasit ce cauta? Da. Atunci, putem, din ce a gasit, sa descoperim ce cauta.

Ce cauta? Pe sine. Partea lui, ce era din el, ce era pentru el, intregirea sa. Fiindca Dumnezeu a planuit de la inceput sa faca om, dar, explicitand, spune "parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut". Si aceste doua parti trebuie ca sunt parti ale unui intreg. Iar acest intreg nu poate sa fie decat acel "un singur trup" despre care tocmai am mentionat. Partile acestea doua, asadar, puse impreuna, rezulta intr-un singur trup.

Iata ce cauta Adam. Acel ajutor potrivit care a fost luat din oasele si carnea lui. Partea care-l intregea. Nu se cauta pe sine ca Adam, ci pe sine ca intreg. Intregul era vizat.

Adam si-a folosit privirea cand a cautat. A cautat vazand. Iar informatiile vizuale au fost mai apoi prelucrate vis-a-vis de un sistem de valori, in asa fel incat sa poata fii indetificata o persoana, partea lipsa din intregul evident prin constructie. Iata la ce si-a folosit el privirea. Undeva a ramas ceva in constructia barbatului, sa caute folosind privirea. Din pacate omul s-a stricat prin pacat si totul s-a schimbat. Barbatii cauta astazi cu privirea, dar nu mai nimeresc nici scopul, nici nu mai au in vedere un ajutor potrivit.

Daca ar mai fi fost ca atunci, barbatii si-ar identifica ajutorul potrivit pentru ei. Realitatea tragica este ca tot mai multi baieti se indragosteasc incepand cu varste tot mai fragede si ca tot mai multi barbati se indragostesc de mai multe fete, aratand prin aceasta ca ceva nu functioneaza bine.

Se mai poate face ceva? Da, raspunsul este la Cristos si in cateva articole voi ajunge acolo. In primul rand trebuie sa intelegem ca privirea noastra a fost cumva afectata, in deosebi modul in care procesam ceea ce vedem, modul in care ne raportam la realitatea din jurul nostru.

Trebuie sa intelegem ca unul din motivele pentru care avem vedere, este sa o folosim tocmai pentru a diferentia, a discrimina (in sensul bun), a cataloga, a separa, a deosebi. Ce cautam? Senzual? Frumusete trecatoare? Mai degraba ajutorul potrivit. Persoana pentru care un barbat este gata sa se desparta chiar de tatal sau si mama sa, persoana predestinata aceluiasi trup cu el.

- Ce cauta barbatul?
- Un ajutor potrivit.

- Cum il recunoaste?
- Prin privire, prin vedere.

- Cum il gaseste?
- Dumnezeu il aduce.

Lui Adam i-a adus Dumnezeu animale. Adam nu a recunoscut vazandu-le, ajutorul potrivit si partea femeiasca pe care o cauta, in niciuna din ele. Cand i-a adus-o pe femeie, Adam, vazand-o, a recunoscut-o. In ambele cazuri, Dumnezeu aduce, omul priveste si cauta sa recunoasca.

Sa ne bazam pe suveranitatea lui Dumnezeu, sa ne formam mintea, inima si privirea sa recunoasca femeia potrivita, dupa voia lui Dumnezeu daca vrem sa o gasim vreodata. Eu sunt deja casatorit. Sunt sfaturi pentru voi, care nu faceti parte dintre cei intregiti.

Femeia? Ea trebuie sa se lase adusa, de Dumnezeu. Faptul ca tatal aduce fata la altar nu este un obicei care si-a pierdut sensul (cel putin nu inca). Femeia nu trebuie sa lucreze impotriva barbatului, astfel incat sa ii distraga privirea de la ceea ce el trebuie sa caute. Complicatiile sunt mari, fiindca pacatul ne-a afectat foarte mult. Daca nu ar fi Cristos, am putea zice ca ne-a afectat prea mult. Dar avem vindecare de pacat in El.

Folosind Cuvantul lui Dumnezeu in viata reala, in mod practic, barbatii trebuie sa-si acordeze inima, mintea si modul de gandire dupa voia Sa. In acelasi timp, femeile trebuie sa se lase prelucrate de Domnul si sa nu incerce ele sa atraga privirea barbatilor. Ar putea crede ca o atrag spre ele, dar, ceea ce fac este ca atrag atentia de la ceea ce conteaza, de la ceea ce ar trebui sa urmareasca un barbat care-L cunoaste pe Dumnezeu.

Frumusete, cautam frumusete folosind privirea? Da! Cu singuranta! Numai ca ce inseamna aceasta este cu totul alta problema, pe care o voi aborda separat, la vremea potrivita. Intregul acela al familiei este ceva frumos. La fel sunt randuite sa fie si partile acestuia, barbatul si femeia, care devin, prin unire tainica, un singur trup.

O remarca: Dumnezeu poate face o femeie dintr-o coasta de barbat, dar cand barbatul nu mai are coloana vertebrala, ce nevasta sa-i aduca Dumnezeu?

Ce a spus primul barbat cand a vazut-o pe prima femeie?

Adam si Eva. Cuplul perfect pe vremea lor. Erau doar ei doi.

Observam in Genesa 2 cum Dumnezeu, dupa ce barbatul a fost facut si dupa ce l-a pus in gradina Edenului, se uita la el si vede ca nu este ca omul sa fie singur. A venit vremea unui ajutor potrivit.

Inainte insa sa aduca la Adam acest ajutor, pe femeie, Dumnezeu aduce animalele. Barbatul trebuia sa le numeasca. Scriptura subliniaza ca, un ajutor pentru barbat nu s-a gasit. Nu era acolo, printre animale. De aici invatam ca primul barbat avea o capacitate: sa distinga, sa deosebeasca, sa diferentieze, sa discrimineze, sa catalogheze, sa sintetizeze...

Vazuse Adam vreo femeie pana in acest moment? Nu. Nici in poza, nici in realitate. Nici in povestirea bunicilor. Si motivul e simplu - nu a existat vreo femeie inca. Dar, atunci, cum de a inteles adevarul simplu pe care l-a concluzionat dupa numirea animalelor, ca ajutorul potrivit pentru el nu este printre ele? Mai mult, de ce Dumnezeu il trece pe aici?

Adam cauta, Dumnezeu aduce. Intai aduce animalele, Adam cauta, dar ajutorul potrivit pentru el nu este printre ele. Le da nume, le diferentiaza chiar intre ele, dar cauta altceva. Devine clara ideea ca barbatul a fost definit de Dumnezeu ca unul care cauta, descopera, diferentiaza, cantareste, compara, vrea sa afle, sa gaseasca raspunsul, sa rezolve problema.

Dupa ce episodul cu animalele s-a incheiat, Dumnezeu o face pe femeie, luand-o din barbat, o aduce la barbat si barbatul o recunoaste, chiar daca nu mai vazuse asa ceva pana atunci: "Iata, in sfarsit...". Era asteptata. O recunoaste. Are capacitatea aceasta buna, pe care o foloseste clar si neafectat de pacat, de a cauta ajutorul potrivit si de a-l gasi.

Barbatul si-a folosit privirea, vederea, sa cerceteze, sa recunoasca, sa distinga, sa identifice. Se pare ca are abilitatea aceasta ca, prin vedere, sa recunoasca ceea ce nu a mai vazut niciodata. La fel cum Il vom cunoaste pe Cristos, cand Il vom vedea fata in fata.

In intelesul lor, cuvintele pe care le-a spus barbatul cand a vazut-o pe femeie descriu faptul ca el cauta ceva si ca si-a folosit privirea sa caute, cu scopul simplu si clar de a gasi.

Pentru ca a fost luata din barbat, barbatul va lasa chiar pe tataul sau si pe mana sa, si se va lipi de nevasta sa, spre a se face un singur trup.

Barbatul trebuie sa caute ceva anume. El trebuie sa-si foloseasca privirea pentru aceasta, numai ca, din pacate, prin caderea in pacat, ceva s-a intamplat cu privirea lui si cu sistemul de valori care interpreteaza informatii aduse creierului prin intermediul ochilor.

Ce a spus, asadar, Adam cand a vazut-o pe Eva? A spus ca o identifica, a spus ca o deosebeste, ca o cunoaste, ca o recunoaste, ca regaseste in ea ceea ce cauta. Aceasta trebuie sa concluzioneze barbatii in cautarea lor. Aici trebuie sa ajunga femeile cautate. Singura problema - si nu este mica - este ca scena aceasta se petrece inainte de caderea in pacat, iar noi suntem toti de partea cealalta a istoriei.

Ce folos sa taci cand esti acuzat pe nedrept?

Nu stiu cat de mult ati fost acuzati pe nedrept. Nu stiu nici de cate ori, nici cat de cu rautate. Dar, indiferent de cantitate si calitate, reactiile pot fi variate. Uneori Scriptura ne indeamna sa vorbim si sa nu tacem. Ucenicilor li se da nadejdea aceasta, chiar din partea lui Cristos, ca vor primi intelepciune sa stie ce sa raspunda acuzatorilor, atunci cand vor fi tarati, fara voia lor, in fata unor comisii omenesti, special adunate sa discrediteze lucrarea lor.

Dar, Scriptura vorbeste si despre tacere in timpul procesului. David vorbeste de multe ori despre aceasta. Nu este tacerea celui resemnat, ci tacerea celui care stie cand sa se adreseze si cui, in acelasi timp. Intelepciunea, daca o avem, are capacitatea aceasta in ea, de a ne clarifica situatiile in care este bine sa nu spunem nimic, sa nu raspundem, sau, dimpotriva, sa vorbim cu indrazneala.

Dar, care ar putea fi folosul tacerii atunci cand cineva ne acuza pe nedrept? Care este ratiunea intelepciunii de a refuza mania, raspunsul, chiar daca simti ca-ti explodeaza capul si ca te descompui la auzirea minciunilor care se spun despre tine?

Credinta si increderea. Rabdarea si reglarea parerii pe care o ai despre tine si despre Dumnezeu, astfel incat sa fie cat mai corecta. Simtirea cu Cristos si identificarea cu suferinta Lui, in prigoana. Cateva versete din Psalmi ne clarifica putin realitatea despre acest subiect si ne pot ajuta sa ne raspundem personal, in viata reala, in dreptul nostru, practic. Si cu atat mai mult cu cat au fost traite de David si verificate deja in viata cotidiana. Acest fel de atitudine este redundanta in Psalmii scrisi de acest om al lui Dumnezeu.

Desigur ca este vorba despre acea acuzare care se naste din faptul ca cineva face voia Domnului si militeaza pentru o viata de traire pentru valorile Lui. De aici unii, care nu mai pot sa traiasca in pacat linistiti isi incep activitatea de propaganda mincinoasa.

In cazul lui David era atitudinea sa fata de idolatria din poporul lui Dumnezeu:

În mînile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne, Dumnezeule adevărate! Eu urăsc pe ceice se lipesc de idoli deşerţi, şi mă încred în Domnul. (Psa 31:5-6)

Iata ca tacerea are rostul ei: tacerea fata de acuzatori, dar nu fata de Domnul. Trebuie sa stim cui sa ne adresam si cand. Aceasta, in situatii grele si delicate, aduce o lupta in viata noastra. Castigand-o vom deveni mai increzatori in Dumnezeu si mai plini de credinta in puterea Sa de a-Si supune toate lucrurile, spre desavarsirea noastra, la care "lucreaza pana acum":

Aud vorbele rele ale multora, văd spaima care domneşte împrejur, cînd se sfătuiesc ei împreună împotriva mea, şi uneltesc să-mi ia viaţa. Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: „Tu eşti Dumnezeul meu!” Soarta mea este în mîna Ta; scapă-mă de vrăjmaşii şi de prigonitorii mei! Fă să lumineze Faţa Ta peste robul Tău, scapă-mă, prin îndurarea Ta! Doamne, să nu rămîn de ruşine cînd Te chem. Ci să rămînă de ruşine cei răi, şi ei să se pogoare muţi în locuinţa morţilor! Să amuţească buzele mincinoase, cari vorbesc cu îndrăzneală, cu trufie şi dispreţ împotriva celui neprihănit! O, cît de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine, şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor! Tu îi ascunzi, la adăpostul Feţei Tale, de cei ce-i prigonesc, îi ocroteşti în cortul Tău de limbile-cari-i clevetesc. Binecuvîntat să fie Domnul, căci Şi-a arătat în chip minunat îndurarea faţă de mine: parc'aş fi fost într'o cetate întărită. (Psa 31:13-21)

Uneori nu suntem pe deplin incredintati ca Dumnezeu lucreaza, nu chibzuim bine realitatea. Dar, iata o lupta unde trebuie sa iesim invingatori. David recunoaste:

În pornirea mea nechibzuită, ziceam: „Sînt izgonit dinaintea Ta!” Dar Tu ai auzit glasul rugăciunilor mele, cînd am strigat spre Tine. (Psa 31:22)

In acelasi timp, in suveranitatea Sa, Dumnezeu poate sa rezolve anumite probleme din viata noastra, atunci cand ingaduie suferinta prin prigoana altora. Intr-o astfel de situatie, David isi aduce aminte de starea sa pacatoasa. Este bine sa avem in vedere si aceasta lucrare pe care o implineste Dumnezeu in noi: aceea de a ne cerceta si a ne transforma din pacatosi in sfinti, prin lucrarea Duhului Sfant:

Ai milă de mine, Doamne, căci sînt în strîmtorare: faţa, sufletul, şi trupul mi s'au topit de întristare; mi se sfîrşeşte viaţa în durere, şi anii în suspinuri. Mi s'au sleit puterile din pricina fărădelegii mele, şi-mi putrezesc oasele! (Psa 31:9-10)

Concluzia Psalmului 31 este sa-l iubim pe Domnul. Vom cauta raspunsul la El, atunci cand suntem prigoniti, daca-L iubim. Asadar, sa-L iubim si sa invatam, pentru ca-L iubim, sa ne incredem in El si sa ne bazam pe El in tot ceea ce facem:

Iubiţi dar pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mîndri. Fiţi tari, şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul! (Psa 31:23-24)

Apostolul Pavel despre apostoli

Scriindu-le corintenilor, apostolul Pavel descrie o parte din ce a insemnat lucrarea oamenilor alesi de Dumnezeu sa fie apostoli ai Domnului Isus. Cuvintele sale:

Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi! Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi, am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.

(1Corinteni 4:9-13)

Asa se parea. Asa arata cand cineva se uita la scena vietii apostolilor. Pareau oamenii cei mai de pe urma, departe de relatii inalte, bogatii peste masura, magari de lux sau robe de firma. Sa sufere ei de foame, sa sufere de sete? Apostolii lui Cristos care aduceau vestea mantuirii si a pretului nespus de mare al cunoasterii lui Cristos sa gaseasca cu greu haine? Ei, cei care aduceau vestea impacarii cu Dumnezeu si a eliberarii de sub robia pacatului sa se simta chinuiti, umbland din loc in loc.

Iata-i ocarati, cum binecuvanta
Sunt apostolii Domnului Isus
Ei duc lumii vestea buna si sfanta
Ca domnia lui Satan a apus

Iata-i prigoniti, cum rabda
E Pavel, e Chifa, e Ioan
Cu inimile pline de pace
Goi de haine, fara vreun ban.

Iata-i vorbiti de rau, cum se roaga
"O, Tata, iarta-i caci nu stiu ce fac"
Nu au relatii, vorbesc doar cu Tatal
Bogatii lui Cristos cel sarac.


Ce imagine. Mai sunt si altele asemenea ei. Dar, ma intreb, noi astazi pentru ce suferim? Ca am primit amenda fiindca am depasit viteza regulamentara si nu am reusit sa mituim politistul? Ca am pierdut la un joc de carti? Ca n-am reusit sa fim in prim plan si sa atragem atentia asupra noastra? Multi spun astazi ca isi doresc o Biserica asa, ca in vremea apostolilor. Oare? Realitatea are o voce ai ei, un glas care nu tace, nu cu sunet, dar se aude, fiindca realitatea vorbeste.

Cum sa ne purtam cu cei pe care-i incearca Dumnezeu? [2]

Tema prieteniei este importanta in cartea Iov si se regaseste in discursurile si raspunsurile lui Iov, in diaologul pe care acesta il are cu trei prieteni ai sai. Ei erau prieteni inainte ca Iov sa treaca prin suferinta sa, descrisa in cartea care-i poarta numele, a Vechiului Testament.

In articolul precedent am aflat ca Iov se astepta la mila de la prietenii sai. Aceasta idee o are Iov de la inceputul cuvantarilor sale, din chiar prima sa interventie dupa ce Elifaz i-a adresat cateva cuvinte, acuzandu-l. Se pare ca spiritul general al prietenilor sai era evident pentru Iov si ca nu s-a redat toata discutia lor:

Cel ce suferă are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atotputernic. Fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu, ca albia pâraielor care trec. Un sloi le tulbură cursul, zăpada se îngrămădeşte pe ele; vine arşiţa vremii şi seacă, vine căldura soarelui şi li se usucă albia. Cete de călători se abat din drumul lor, se cufundă în pustiu şi pier. Cetele celor din Tema se uită ţintă la ele, călătorii din Seba sunt plini de nădejde când le văd. Dar rămân înşelaţi în nădejdea lor, rămân uimiţi când ajung la ele. Aşa sunteţi şi voi acum pentru mine. Voi îmi vedeţi necazul şi vă îngroziţi! V-am zis eu oare: „Daţi-mi ceva, cheltuiţi din averile voastre pentru mine, scăpaţi-mă din mâna vrăjmaşului, răscumpăraţi-mă din mâna celor răi”? Învăţaţi-mă, şi voi tăcea; faceţi-mă să înţeleg în ce am păcătuit. O, cât de înduplecătoare sunt cuvintele adevărului! Dar ce dovedesc mustrările voastre? Vreţi să mă mustraţi pentru tot ce am zis şi să nu vedeţi decât vânt în cuvintele unui deznădăjduit? Voi năpăstuiţi pe orfan, prigoniţi pe prietenul vostru.

(Iov 6:14-27)

Incercand sa judece la rece, sa caute un principiu de conduita, Iov spune ca "cel ce sufera are drept la mila prietenului". Calatorul ratacit are nevoie de repere care nu se schimba in functie de vremea de afara, de prieteni care sa il ajute, sa-l ghideze prin suferinta, nu de acuzatori, de oameni inselatori. Pare ca a fost plin de nadejde vazandu-i ca vin la el, dar a ramas inselat in nadejdea lui si uimit auzind acuzele lor.

Cred ca este important pentru noi sa iubim mila. Chiar cand Dumnezeu pedepseste pe un copil al Sau pentru ca a pacatuit, rostul unui prieten este sa fie un reper bun. In suferinta, cel care este incercat se bucura de prieteni milosi, care sa aduca alinare in suferinta, precum un izvor de apa rece aduce bucurie celui care bea din el sa-si potoleasca setea. Exemplul dat de Iov indica insa mai mult decat spre alinare, aducand ideea de ghidare in suferinta.

Prin mila aratata, un prieten poate sa-l ajute pe cel care sufera sa inteleaga suferinta.

Din punctul de vedere al lui Iov, ei il prigoneau, faceau ceva care semana cu a napastui un orfan. Asa simtea el lucrarea pe care o faceau prietenii sai.

Iov vorbeste despre mila si despre dreptate. Spune ca este drept sa primeasca mila. Poate ca prietenii sai doreau sa-l ajute. Ei, in perspectiva lor, credeau ca Dumnezeu il pedepseste pe Iov pentru ca acesta a trait in pacat si faradelege. Nici ei, nici Iov nu cunosteau dialogul din cer, intre Dumnezeu si Satan (desi nu cred ca Iov era strain de ideea rascumpararii: din alte pasaje, nu ma opresc acum la aceasta).

Este bine ca un prieten sa ii arate aproapelui sau greseala lui, pentru a-l scapa de probleme si consecinte. Dar pericolul este sa nu intelegem realitatea a ceea ce se intampla. Prietenia fata de cineva trebuie sa considere si faptul ca exista si alt plan, decat cel de pe pamant: acela al lui Dumnezeu si a fiilor lui Dumnezeu. De aceea, se naste intrebarea daca este potrivit sa aducem discutia despre pacat fata de prietenii nostri care trec prin suferinta. Dar daca pacatul este problema pe care vrea Dumnezeu s-o rezolve prin suferinta aceea?

Indiferent de context, insa, vom considera valoarea milei asa cum se cuvine, vom cauta sa aratam prieteni, ocrotire, indrumare, dragoste. Acesta toate nu le-a primit Iov. Dimpotriva, iata cum vede el modul in care se raporteaza prietenii sai la starea sa:

Eu sunt de batjocura prietenilor mei, când cer ajutorul lui Dumnezeu: dreptul, nevinovatul, de batjocură! Dispreţ în nenorocire! –iată zicerea celor fericiţi: dă brânci cui alunecă cu piciorul!

(Iov 12:4-5)

Si, daca ai parte de prieteni precum Iov? Cand ne incredem in oameni si ei ne dezamagesc, mai exista vreo speranta? Iata raspunsul lui Iov - exista Cineva mai sus de om, un "martor credincios" despre care vorbeste si Ioan in Apocalipsa. Citatul urmator arata inca odata impactul prietenilor lui Iov in viata acestuia si suferinta pe care au reusit sa i-o produca, dincolo se aspectul fizic al acesteia:

Pământule, nu-mi acoperii sângele, şi vaietele mele să n-aibă margine! Chiar acum, martorul meu este în cer, apărătorul meu este în locurile înalte. Prietenii mei râd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi, să facă dreptate omului înaintea lui Dumnezeu, şi fiului omului împotriva prietenilor lui. Căci numărul anilor mei se apropie de sfârşit, şi mă voi duce pe o cărare de unde nu mă voi mai întoarce.

(Iov 16:18-22)

Astfel de cuvantari sunt emotionante. Cine a trecut cat de cat prin suferinta si incercare, nu le poate citi fara sa simta ca i se strang cateva lacrimi in colturile ochilor.

Cartea Iov si finalul acestor zile grele, de incercare, se termina tot in contextul relatiilor, a tovarasiei, a prieteniei:

Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese. Fraţii, surorile şi vechii prieteni ai lui Iov au venit toţi să-l vadă şi au mâncat cu el în casă. L-au plâns şi l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, şi fiecare i-a dat un chesita şi un inel de aur.

(Iov 42:10-11)

Iata ca Iov, pana la urma, se roaga pentru prietenii sai, pentru aceia care numai el stie cata suferinta i-au adus. Este aici si o invatatura pentru aceia care trec prin suferinta si nu primesc tocmai cuvinte bune din partea prietenilor lor.

Fie ca inima noastra sa invete mila, sa o traiasca cu adevarat. Dumnezeu sa ne ajute sa stim cum sa ne purtam cu tovarasii nostri, cu prietenii nostri care trec prin suferinta, dintr-un motiv sau altul. Intr-un sens, mila a biruit judecata, cand Iov s-a rugat pentru prietenii sai, ca Domnul sa-i ierte. Mai inainte, se rugase pentru dreptate. S-a facut dreptate tot prin iertare. Harul razbeste si din aceasta scriere foarte veche. Inca din timpurile inceputului oamenii lui Dumnezeu au trebuit sa invete valorile de caracter ceresti. Acum este randul nostru.

Cum sa ne purtam cu cei pe care-i incearca Dumnezeu? [1]

Iov este un om care a suferit foarte mult. Suferinta sa nu este descrisa doar in primele capitole ci, cu mult mai mult, dupa. O cauza a suferintei lui Iov, una foarte importanta, a fost faptul ca nu intelegea de ce Dumnezeu il trece pe aici. El a primit suferinta ca fiind din partea lui Dumnezeu.


Dar, sa ne punem in locul prietenilor lui Iov. Ei si-au propus sa mearga la Iov si sa il intareasca in suferinta lui, caci au auzit ce s-a ales de el si prin ce mare suferinta trece. Totusi, cand au ajuns la Iov au fost atat de impresionati de suferinta lui si de starea lui, incat nu au mai spus nimic, ci au stat langa el cateva zile bune, amutiti in fata realitatii.

Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama, au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă să se ducă să-i plângă de milă şi să-l mângâie. Ridicându-şi ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Şi au ridicat glasul şi au plâns. Şi-au sfâşiat mantalele şi au aruncat cu ţărână în văzduh deasupra capetelor lor. Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea.

(Iov 2:11-13)

S-au sfatuit intre ei sa faca un lucru bun. Dar, au ajuns sa ii fie o povara lui Iov, sa-l jigneasca si sa ii vorbeasca nedrept. Iata ce le spune Iov in timpul dialogului cu ei:

Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei! Căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit. De ce mă urmăriţi ca Dumnezeu? Şi nu vă mai săturaţi de carnea mea? Oh! Aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte; aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie… Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. Atunci veţi zice: „Pentru ce-l urmăream noi?” Căci dreptatea pricinii mele va fi cunoscută.

(Iov 19:21-28)

Ei s-au sfatuit sa mearga si sa-i planga de mila, dar Iov le cere sa le fie mila de el. Cu siguranta ca nu gasea mila in modul in care ei au ales sa se raporteze la el atunci. Cand ne ducem la un om in suferinta, chiar daca vorbim la rece, nu suntem obiectivi pentru ca, intai de toate nu intelegem suferinta lui si apoi nu stim de ce il trece Dumnezeu pe acolo. Tocmai de aceea, desi putem sa ajutam chiar cu sfaturi, este intelept sa aratam mila.

Prietenii lui Iov l-au judecat, dar noi stim ca "mila biruieste judecata". "Ferice de cei milostivi"! Sa strangem, asadar, mila in inimile noastre, sa strangem in asa fel incat sa avem la nevoie.

Cei sapte samurai

Un film de Akira Kurosawa.

Lista filmelor care merita vazute nu e prea lunga. Acesta este un film vechi, dar reusit.

I met God in the morning

Noaptea sau dimineata?

Dormim noaptea si ne trezim devreme, sau ne culcam tarziu si dormim mai mult a doua zi?

Pare acelasi timp. Ori ne culcam tarziu si ne trezim tarziu, ori ne culcam devreme si ne trezim devreme. Dar nu este. Dincolo de factorii fizici, demonstrati de stiinta, sau de cei psihologici, as vrea sa subliniez cateva avantaje importante ale somnului la timpul lui, adica acel somn care sa favorizeze trezirea de dimineata.

Dimineata suntem odihniti. Daca ne culcam la timp, ne trezim odihniti dimineata. Putem astfel sa avem un timp calitativ, cu trupul odihnit si mintea pregatita, pentru a citi din Biblie, pentru a ne ruga, pentru a ne gandi la Dumnezeu, viata, suflet. Din experienta, nicio alta parte a zilei nu este mai benefica pentru asa ceva, decat dimineata, cand suntem odihniti.

Dimineata incepem o noua zi. O noua zi trebuie inceputa in perspectiva. Daca suntem obositi cand incepem ziua, la ce ne mai putem astepta peste zi, decat la o si mai mare oboseala. Activitatile ne pot face sa nu ne simtim neaparat obositi, dar organismul este obosit, fie ca resimtim noi aceasta, fie ca nu. Exista o limita pe care o are si corpul uman, care este Templul Duhului Sfant si trebuie tratat ca atare.

Dimineata mintea este clara, relatiile se pot trai in normalitate, esti pregatit sa fii vigilent, atent, sa distingi, sa discriminezi. Prefer intalnirile de dimineata, celor de seara, de noapte. Nu degeaba angajatorii folosesc resursa umana in prima parte a zilei. Cele mai frumoase momente le-am petrecut in prima parte a zilei, in relatii, partasii crestine.

Dimineata este aerul curat, peisajele cele mai clare. Parca noaptea s-ar odihni si ele. Am fost la munte, in munte, de multe ori. Fiecare parte a zilei are farmecul ei, dar dimineata este deosebita, aparte si mai de dorit. Unii drumeti se trezesc cu noaptea in cap si pleaca pe traseu, pentru a surprinde rasaritul si dimineata zilei pe culme.

De ce aleg, totusi, oamenii sa stea noaptea pana tarziu? De ce in tabara, participantii vor sa stea cat mai mult noaptea? Relatiile sunt slabite de oboseala, mintea nu este clara, hormonii prind putere pe fondul oboselii. Apoi, a doua zi e pierduta. Se trezesc in miezul zilei, dezorientati. Se pierd astfel doua zile, degeaba. In plus, nu pentru a se ruga stau, de obicei, oamenii noaptea...

Daca cineva este integru, prefera relatii curate si nu e constrans pentru a nu putea alege singur, atunci nu cred ca va alege varianta sa stea treaz noaptea, ci mai degraba ar prefera sa aiba mintea clara dis-de-dimineata.

De ce sa stam noaptea pana la 2, cand putem sa ne trezim dimineata la 5? Daca mai adaugam si factorul lene, incepe sa fie tot mai evident de ce. Cum ne formam, cine devenim, ce obiceiuri ne facem - au toate de-a face cu cresterea spirituala si arata toate ce practicam, de fapt, ce urmarim, ce cautam, cine suntem.

Dumnezeu nu ne-a promis o noapte, ci o dimineata. Avem in inimi o dimineata a invierii, dupa o noapte a disperarii. Din noaptea aceasta a istoriei, tot o dimineata a invierii ne va salva, cand vom fii inviati, in Ziua de Apoi. Suntem in pericol sa adormim in asa fel incat sa nu ne trezim in dimineata aceea, cand ultima stea pe cer va fii Luceafarul de dimineata.

Tupeul homosexualului

Peste 5.000 de oameni si-au dat jos hainele pe treptele operei din Sydney, pentru a fi fotografiati de artistul american Spencer Tunick, intr-un mesaj de egalitate si toleranta fata de homosexuali, relateaza BBC News. [o stire recenta]

De ce ar fi tolerati niste homosexuali sa se comporte asa in public, cerand si mai multe drepturi? Nu este aceasta deja o ingaduinta prea mare? Gestul este inadmisibil.

De ce se dezbraca? De ce nu se imbraca dupa modelul Angliei din secolele trecute, cu multe articole, de exemplu? Gestul arata anormalitate. De aceea. Sunt de acord cu ei. Sa se dezbrace, dar nu in public.

Toleranta? Da. Ii lasam sa traiasca. :) Dar oricat ar fii cineva de tolerant, nu poate trece peste absolut orice limita. Ca in orice domeniu. Ce fac homosexualii este de condamnat oricand si oriunde. Faptul ca se afiseaza in societate si cer drepturi de a se manifesta public este deja obraznicie si nesimtire. Se poate pentru ca societatea de astazi este amortita.

Probabil peste 500.000 de oameni nu au fost de acord cu acest gest, dar, nu s-a gasit niciun artist care sa-i fotografieze imbracati.