Numai parintii care si-au crescut copiii inteleg ce inseamna despartirea. Numai sotul care-si lasa in urma la cimitir sotia intelege sentimentul despartirii. Ceilalti doar tangential. Plang mai mult din egoism sau din inertie, de multe ori.
Cine pricepe inima unui tata care prin sacrificiu de-o viata trebuie sa-si ia ramas bun de la copilul sau stiind ca nu-l va mai vedea poate deloc?
Eu nu am putut sa inteleg. Dar am inteles ca omul plange fiindca e om. El sufera amarnic pentru ca este ceea ce este - un trecator, un efemer, o umbra, un abur, doar o licarire de moment. Omul poate avea sentimentul de importanta, dar il poate avea si pe acela ca daca nu ar exista el totul ar fi la fel. Daca moare un om, lumea merge inainte. Daca se naste unul, a doua zi dimineata, soarele rasare ca si pana atunci.
Tocmai in contextul acesta notiunea de Dumnezeu isi are rostul cel mai bine definit. Caci universul in care traim este grandios, iar omul care-l cerceteaza este neglijabil. Dar Dumnezeul Cel Mare, Creatorul Universului, este interesat de omul mic, faptura mainilor Sale.
Asa ca omul se uita la Dumnezeu si, cu lacrimi in ochi, se fericeste pentru ca trece prin suferinta, pentru ca viata lui nu ii aduce satisfactie deplina, pentru ca nu-si poate implini visul. In suferinta, omul trecator se vede in atentia Dumnezeului etern si cauta sa-I fie pe plac. "Inceputul intelepciunii este frica de Domnul".
Conditia pe care omul a primit-o il face pe acesta sa planga. De aceea, lacrimile si suferinta sunt de la Dumnezeu si inima care invata sa le foloseasca intelept, sa le primeasca in pace, va avea fericirea adevarata si ochii cei mai senini. "Prin intristarea fetei inima se face mai buna".
Ce poate sa faca omul in tragedia vietii lui? Caci viata omului este o tragedie, fie ca o intege, fie ca o uita din vedere. Omul poate sa-si indrepte privirea spre Dumnezeul sau, sa caute invataturile sale, sa iubeasca adevarul, dreptatea, cararile omenilor de bine, stiinta sfintilor, invatatura curata. Omul poate sa-si zica pe nume: "om" si sa planga, sa zambeasca, sa faca bine si sa poarte povara faptelor lui inalte intr-o lume care se descompune. Caci oriunde s-ar duce el, tot om va fi. Orice va face, ramane om. Oricat de mult se intalta pe sine, el tot la statura de om se afla.
Dar sa nu uite, omul, trecatorul, de Omul Isus Cristos. Caci Fiul S-a facut om, a luat trup. A plans, a suferit, a rabdat, a simtit durerea, a vazut tragedia omeneasca si a trait in mijlocul semenilor Sai, cu care a venit sa se asemene. Pentru ca sa si-i infrateasca, sa si-i adune si sa si-i pregateasca, printre lacrimi si intristare multa, pentru ziua infierii de pe urma, pentru clipa in care mana fericitului Dumnezeu va sterge fata omului trecator si-i va da acestuia o noua stare. Si omul trecator nu va mai plange, fiindca nu va mai fi trecator.
Asadar, datul omului il face pe acesta sa planga, nu ceea ce pateste in lumea in care a fost pus. Lacrima buna este masura care ne arata inima omului, caci omul rau se fericeste pe sine intr-o lume rea.
Caile lui Dumnezeu sunt inalte, mai sus decat poate mintea omului sa ajunga. Ele sunt placute pentru cine le gaseste si acela care umbla pe ele nu merge pe cararile dobandite de el, dar se bucura ca le-a primit. El plange demn si sufera cu fruntea sus. El stie ca Dumnezeu ii strange lacrimile intr-un burduf, intr-o masura. Omul strange si el aur, pamant, tot felul de lucruri de pret in ochii lui. Dar Dumnezeu a ascuns in ochii omului valoarea pe care El o considera de pret, iar omul nu o gaseste cautand-o chiar pana la marginile pamantului. Aceasta e pretioasa in ochii Domnului si este si in ochii omului. Domnul o va sterge pentru totdeauna, dar o si pastreaza in vasele Sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu