Daniel a fost interesat de planul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu i-a descoperit anumite lucruri, care nu l-au lasat indiferent pe Daniel. Invatam si noi multe din ceea ce ne-a ramas din viata acestui om neprihanit al lui Dumnezeu, indeosebi faptul ca Dumnezeu stapaneste peste imparatia oamenilor si ca o da cui vrea, dar ca, El Insusi va aduce o Imparatie care nu va avea sfarsit, care va fi in mainile sfintilor si care nu va fi realizata cu ajutorul vreunei maini omenesti, ajungand sa umple tot pamantul in cele din urma.
Au fost mari imparatii in lumea aceasta. Dar, indiferent de timpul in care ele s-au ridicat, soarta lor a fost pecetluita mai dinainte ca sa fi fost vreuna din ele. Aici pe pamant, imparatiile nu sunt vesnice, nici civilizatiile. Marile imperii s-au destramat si cetatile lor au ajuns un morman de deramaturi. Astazi le gasim ici-colo, sub straturile de pamant, uitate si parasite de multa vreme. S-au ridicat regi, s-au schimbat denumiri, forme de organizare statale. Dar nu s-a schimbat regula de aur a istoriei - oricat de mare ar fi un imperiu, acesta tot va avea un sfarsit. Oricat de civilizati ar fi, oricat de organizati, oricat de mare si bine pusa la punct le-ar fi economia, oricat de multe le-ar fi resursele materiale. Orice ar face omul, cat de bine, prin munca sau miselie, tot va ramane cu mainile goale candva.
Ca omul si natiunea. Cineva poate avea gura plina de mandrie si visteriile doldora de bani, dar va veni o vreme cand va ramane fara ele. Unii - putini, cei drept - dintre bogatii lumii realizeaza aceasta si traiesc modest. La fel si cu o natiune. Numai ca, pacatele care impovareaza o natiune sunt mult mai multe si mai apasatoare decat cele care-l impovareaza pe un om.
Oare Japonia nu este ea o tara civilizata, cu oameni deosebiti in ea? Dar, iata-o asemanata de tot mai multi cu o Atlantida gata sa se scufunde. In cateva clipe poate sa vina sfarsitul. Un val de 10 metri poate produce efecte in lant care sa conduca la distrugerea unei natiuni intregi?! Sa nu uitam ca pamantul poate fi lovit de asteroizi, o zona poate trece prin cutremure, valuri urisase se pot abate asupra ei; o tara poate fi decimata de razboaie sau lupte interne. O, cat sunt de multi factorii care ne demonstreaza, daca vrem sa facem un calcul realist, ca imparatiile de aici, oricat de bine intentionati ar fi cei din spatele lor, nu vor ramane in picioare pentru multa vreme. Au cazut imperii care s-au subjugat popoarele cucerite, au cazut si imperii care le-au dat drepturi si libertate celor pe care i-au subjugat. Au cazut monarhii si democratii. A cazut socialismul si nazismul.
Nu stiu daca Japonia isi va mai reveni sau nu. Ceea ce ar trebui pe noi sa ne framante este soarta oamenilor care au murit acolo, dar mai ales a celor care inca mai traiesc... acolo sau in orice alta parte de pe glob. Ca... de murit... murim toti, nu asta e problema la care sa ne gandim. Ma mira inca efortul unora de a nega aceasta. Problema omului este cu privire la soarta lui.
Ce facem cu privire la Japonia? Nimic, nu-i asa?! Suntem tari, acum, ne simtim siguri in fotolii, in fata ecranului. Dar vine randul fiecarei tari sa primeasca o cupa de vin, sa bea si sa-si piarda mintile. Babilonul se credea invincibil cu zidurile lui, cu proviziile lui radea de orice vrajmas. A cazut, a cazut intr-o noapte. Nu era Japonia o tara cu o putere economica solida, cu oameni muncitori si civilizati? Un cutremur, un val, o greseala. America - nu se lauda ea cu vulturi puternici care-i pazeau teritoriile, cu o pazitori inalti si neinvincibili? Si, pe cand dormea, au apucat-o durerile nasterii si mortii ei nu se puteau numara. Cum s-a dus elita Poloniei, floarea ei cea frumoasa?
Crestinii de astazi sunt ramoliti, dorm si nu stiu, de fapt, ca exista o Imparatie care nu se poate clatina, ca sunt chemati sa ii largeasca granitele dincolo de orice obstacol, stiind mai dinainte ca va cuprinde tot pamantul. Crestinii care ar trebui sa fie animati de o ravna a Evangheliei pacii s-au pierdut in detalii - isi strang bani pentru o casa mai mare si discuta despre numarul de corzi de la chitara cu care e voie sa se cante la intalnirile lor. Ne pocaim in scenete, suntem sfinti de pe buze, cantam pe voci la programe sa fim apreciati de publicul din banci (fara batai din palme mandria cuibul nu-si pierde).
Problema nu-i ca Japonia trece prin ceea ce trece, ci faptul ca Biserica este asa cum este. La Japonia... ne asteptam...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu