Iubirea de sine[1]

In vremurile din urma oamenii vor fi iubitori de sine. Am scris cateva randuri despre acest subiect intr-un articol, acum cateva zile. Acelasi articol, pe wordpress, aici. Problema acestei stari pe care o experimentam tot mai mult in bisericile contemporane (daca tot se foloseste notiunea aceasta, sa o folosim atunci cum se cuvine) nu este una noua, dar amploarea ei pare sa fi atins un varf istoric.

Iubirea de sine nu o poti vedea in inima omului, dar ea se poate distinge, prin Duhul, tocmai pentru a ne feri de ea. Sunt unii care spun ca cineva nu poate sa-si judece aproapele sau faptele acestuia, fiindca nu are cum sa-i stie inima, ca doar Dumnezeu poate judeca pe om. Adevarat. De aceea, Dumnezeu si judeca, si, prin Duhul Sau Cel Sfant, ii capaciteaza pe ai Sai sa-si deosebeasca viata, faptele, purtarea si trairea de a celor care merg pe calea cea larga. Crestinul autentic are discernamant si stie sa se fereasca de caile firesti, ale lumii de aici de jos.

Iubirea de sine se promoveaza in media, prin diversele sub-sisteme ale societatii moderne, in scolile care sunt tot mai mult influentate de conceptii anti-teiste, ego-centriste si generate de filosofiile anarhiste, imblanzite de relativismul modern tamp.

1. Sportul

Iubirea de sine ne invata ca sporturile sunt mijloace de umilire a celuilalt. Daca un fotbalist talentat, spre exemplu, are un "geniu" special, ziaristii ne spun ca si-a umilit adversarul, sau ceva asemanator, sugerandu-ne ca asta trebuie sa faca un fotbalist de succes. Astazi sportul promoveaza imaginea si nu valoarea, un profesionalism bazat de sine si nu sanatatea fizica. Sportul nu face sportivi, ci spectatori; iar sportivii ajung vedete, unul e extraterestru, altul galactic.

Limbajul acesta tribal al societatii moderne ajunge si in biserici. Am auzit deja astfel de expresii promovate de pseudo-jurnalistii indopati cu steroizii facultatilor private, nascatoare de "genii" pe banda rulanta. In imbracaminte, in limbaj, in mers, in freza, in toate... se vede ca-n oglinda nu Cristos, ci zeul sportiv care ne distreaza si cu care vrem sa semanam.

Celalalt devine cel pe care vrem sa-i injosim, sa-l umilim prin sport, prin executiile noastre. Nu ne intereseaza altceva mai mult, in sportul modern, decat injosirea adversarului spre deliciul publicului, crezand ca si noi vom avea parte de slava pe care oamenii le-o dau marilor sportivi de geniu.

Cum sa ne mai rugam unii pentru altii, cum sa ne mai pese de celalalt, cand scopul nostru arzator este sa ne aratam pe noi insine celorlalti? Tinerii fac sport pentru aratarea fizicului, iar aceasta, in mediul bisericesc este grosolan de tipator, dar si strigator la cer.

2. Implicarea

Ne implicam in diverse actiuni, care s-ar vrea slujiri, nu pentru altii, ci pentru noi. Sa aratam ce bine tinem noi studiul biblic, ce bine predicam noi, ce fain cantam noi pe voci si la instrumente. Atmosfera e rece, oamenii dorm, dar important e daca a iesit bine. Daca da, ne felicitam singuri... prostimea nu intelege retorica, hermeneutica, nota muzicala sau rolul arheologiei in exegeza de exceptie pe care tocmai am prezentat-o.

Bisericile devin cluburi exclusiviste, migrand excesiv dinspre cealalta extrema, a manelismului relativist, unde se promoveaza lipsa de calitate si orice facut "de mantuiala".

Implicare de dragul sinelui. Aceasta se vede in realitatea absentei faptelor de slujire lipsite de popularitate, precum vizitele la bolnavi, ajutorarea saracilor, constinciozitatea in diverse slujiri in lupta cu monotonia seaca. De ce nu canta unii cu aceeasi ardoare si la azile de batrani, si la inmormantari, cum canta la intalnirile de tineret de tip "in cautare de partener"?

3. Mersul la biserica

Mergem la programe. Avem conceptia ca programul trebuie sa fie unul bine realizat... de ceilalti. Vin, stau, plec... de o sute de ori, daca trebuie. Mai stau si acasa, vin cand vreau. Nu conteaza sa fim toti la rugaciune, acum suntem liberi sa plecam si sa venim cand vrem, doar nu o sa ne dea afara din Biserica pentru ca am intarziat 30 de minute... Parca cu ani in urma, parintii nostri veneau la timp la biserica amenintati de securitate...

Mentalitatea slujirii altora este depasita. Unii sunt bulversati cand ar avea ocazia sa spuna ceva ziditor - am angajat pastor, de ce-l platim? Cum adica sa ma pregatesc cu ceva, cand EU trebuie sa merg la biserica sa fiu slujit? Aceasta nu este decat o gandire pur egoista, nepasatoare fata de altii, de lipitoare. Cand plange un frate in rugaciune, e prea zelos. Daca predica cineva cu pasiune, e extremist. Daca e monoton e plictisitor. Oamenii sunt vesnic nemultumiti nu fiindca ar fi vreo problema la inperfectul de celalalt, ci fiindca ei vor perfectiune pentru ei, dar mediocritate pentru altii. O viata traita cam asa: "eu sa primesc totul, altii de la mine cat mai putin". Asta nu-i Biserica despre care vorbea Cristos, nu e Adunarea descrisa de apostoli. Nu stiu ce-i.

Timp e pentru toate, dar nu pentru Dumnezeu si frati. Caci iubirea de Dumnezeu nu exista fara iubirea de frati.

Lipsa de interes, lucrul inceput si lasat balta (acum e lac, la cat a crescut), arata toate cat de grava e starea de astazi.

SOLUTIA

Renuntarea la a ne mai iubi pe noi si transferul de autoritate de pe tron. Pe tronul inimii nostra sta EU-ul nostru, dar ar trebui sa stea Cristos. Cat timp nu va sta Cristos, omul e pierdut, omul e mort in sine insusi, nu are viata si nu o va avea niciodata, indiferent ce spune despre mantuirea sa. Nu sunt decat doi stapani si... nu putem sluji la doi stapani.