Despre intrupare

Cand Domnul Isus era pe pamant a dat urmatoarea invatatura celor care-L ascultau:

"Deaceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gîndindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decît hrana, şi trupul mai mult decît îmbrăcămintea?" (Matei 6: 25)

Invatam de aici ca trupul omului este mai mult decat imbracamintea. Uneori de gandim la trup in sensul vremelniciei. Stim ca tarana suntem si ca in tarana ne vom intoarce. Stim ca trupul acesta este muritor, ca e trecator, ca e supus putrezirii, ca e alterat de pacat si zamislit chiar in pacat! Aparent trupul nostru este doar o forma, doar o exprimare neinsemnata a materiei moarte. Domnul Isus le spunea ucenicilor ca trupul este mai mult decat imbracamintea. Chiar natura, realitatea cotidiana, viata de zi cu zi marturisea aceasta – oamenii isi faceau haine pentru trup si nu trupuri pentru haine.

In zilele noastre exista o desconsideratie tot mai crescanda pentru trup. Tinerii si-l slutesc, il taie, il perforeaza. Tot mai multi il prostitueaza, il batjocoresc, il distrug. Multe dintre vocile predicatorilor de astazi ne spun ca putem sa facem ce vrem cu trupurile noastre. Oare? Este trupul un articol? Este trupul omului doar ca un trup al unui animal?

Poate una dintre marile dileme ale gandirii contemporane este filosofia „salvati copacii, omorati copiii”... Legi peste legi sa salvam natura, sa nu o poluam, sa plantam cate un pom, sa nu taiem copacii, sa folosim energie verde... Iar alaturi de aceste legi, sta neclintita legea avortului, acel holocaust ascuns si legal.
Cristos ne invata ca la fel de mult cum viata e mai mult decat hrana, si trupul e mai mult decat imbracamintea. Trupul omului nu e doar materie, desi e. Si voi explica cum se face aceasta.

(RDCT) Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Celce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.

Mai departe, observam ca Domnul Isus face o deosebire intre trup si suflet. Omul poate ucide trupul, ceea ce inseamna nu ca omul are dreptul sa-si ucida aproapele, ci ca omului ii sta in putere sa o faca. Dumnezeu nu-i permite omului sa ucida, dar omul poate sa ucida, daca vrea. Numai ca omul poate ucide trupul, iar aici se vede ca trupul este din tarana, din ceea ce este trecator, din ceea ce poate muri. Totusi, omul nu poate ucide sufletul. Dar exista Unul care poate sa piarda si sufletul si trupul in gheena. Exista iad! Exista Dumnezeu care are puterea sa piarda in iad si sufletul si trupul.

Este anihilare aici? Nu! Este o moarte vesnica. Este cea mai teribila moarte – cand trupul si sufletul vor tot muri... De unde stim ca nu este anihilare – pentru ca spune „in gheena”. Anihilarea nu are cadru. Sa presupunem ca am putea anihila ceva. Unde anihilam ceva? Nu putem pune o asemenea intrebare. Putem arde un lemn, dar nu-l putem anihila. Lemnul ars se transforma in energie, in alta forma a materiei (cenusa) mai degradata si, desigur, este entropia.

Nu e vorba de anihilare aici... Cand vorbim de anihilare ceva nu se trasforma, ci inceateaza sa mai fie in orice sens, in orice forma, chiar si in amintire (caci ar fi informatie...).

De ce oare Domnul aminteste aici si trupul? Nu sufletul este cel care ramane? Se pare ca nu! Si Scriptura ne arata deslusit ca va veni o judecata mare, de apoi, unde toti mortii vor invia in trup. Marea isi va da inapoi mortii ei. La fel si uscatul. Trupurile incinerate se vor recompune, prin puterea lui Dumnezeu. Trupurile putrezite se vor reface prin aceeasi putere a Cuvantului lui Dumnezeu. Cu sfintii lui Dumnezeu va fi diferit. Scriptura ne arata ca trupurile sfintilor care vor fi in viata cand va veni Cristos vor fi imbracate cu trupurile de slava, ca sa fie impreuna in acelasi fel de trup (de slava, glorificat) cu ceilalti sfinti si cu Cristos Insusi.

Ajungem acum la esenta acestui articol – Cristos Isus, Dumnezeul intrupat!
Desi Matei si Luca insista pe cateva detalii - importante de altfel - in privinta nasterii Domnului Isus, Ioan, apostolul, ne prezinta o scena mai larga, a planului divin, intrepatrunzand planul ceresc, divin, cu cel omenesc. Aceasta este tocmai pentru ca Domnul Isus, Dumnezeu, S-a intrupat, in trup omenesc.

Tocmai aceasta intruparea a lui Cristos, care nu S-a facut nimic altceva decat om, arata si ridica la adevarata sa valoare notiunea de trup omenesc. Ne gandim la trup ca la ceva mai putin important. Desigur, Scriptura foloseste aceasta notiunea cu mai multe sensuri, pentru ca le si are. Ca ne gandim la trup poate insemna ca ne gandim la firea pamanteasca. Sau poate insemna o pofta nepotrivita de ordin sexual. Dar poate sa insemne si ceea ce Dumnezeu a intentionat prin intruparea lui Cristos.
De fapt, trupul omului e important pentru ca Cristos s-a intrupat. Dar Cristos nu s-a intrupat in chip omenesc fiindca omul a pacatuit si n-a avut ce face. Ioan ne spune ca la inceput era Cuvantul si ca acest Cuvant care era la inceput s-a facut trup si a locuit printre noi, oamenii. Pavel explica in Filipeni ca la infatisare a fost gasit ca un om. Numai ca intruparea a fost planul lui Dumneze de dinaintea existentei trupului omenesc. Dumnezeu a ridicat foarte mult aceasta notiune in insemnatatea ei din momentul in care Cristos – Dumnezeu s-a intrupat.

De unde argumentele lui Pavel din Corinteni, cu privire la trup ca Templu al Duhului Sfant, cu care nu putem sa face orice, ca sfinti ai lui Dumnezeu!
Epistola catre Evrei explica un pasaj din Vechiul Testament, al Psalmului 40. Acest pasaj este redat in Evrei si acolo se vorbeste despre faptul ca Dumnezeu a pregatit un trup Domnului Isus (Evrei 10). Adica Dumnezeu a pregatit un trup Domnului Isus, adica Dumnezeu a avut un plan cu Domnul Isus pentru intrupare.

Intruparea Domnului Isus este ascultarea de voia Tatalui. Intruparea Domnului Isus ne comunica noua chiar aceasta ascultare, nascand intrebarea – daca comemoram intruparea, o putem face oricum? O, nu... Ci, doar daca ascultam de voia Tatalui.
Intruparea lui Cristos, asadar, a fost conforma cu planul facut de Dumnezeu inainte de orice creatie. Dar, din creatie, exista ceva unde divinul s-a unit cu pamantescul, in sensul precis, biblic – trupul de om. Si, nici un alt lucru din lume nu e asa de pangarit ca trupul de om. Caci vrajmasul, diavolul, vrea sa loveasca in tot ce a sfintit Dumnezeu, in tot ce a facut Dumnezeu bun.

Ulcerul care a facut cele mai mari ravagii este pornografia, iar aceasta tine de pervertirea trupului. Scriptura vorbeste despre o degradare mare in zilele de pe urma si despre o atitudine a multor oameni – vor pofti trupul altuia... Trupul nu a fost gandit si conceput pentru pacat, pentru perversiune, pentru pofta. Trupul a fost conceput de Dumnezeu pentru Cristos, pentru intrupare.

Da, avem valoare pentru ca ne-a creat Dumnezeu. Dar, mai presus de asta, este Cristos. Noua ne place sa fim noi in centru, dar de data aceasta (si doar data aceasta exista), Cristos e in centrul atentiei planului divin. Nu omul!!! O, da, El a facut totul pentru noi, pentru oameni. Dar El este dintotdeauna, de dinaintea omului. Dumnezeu a facut un plan, unul maret, in care L-a inaltat pe Cristos. Iar trupul este pentru Cristos.

Sa ne oprim putin acum. Cum te porti cu trupul tau? Practic. Intelege ca trupul omului a fost inaltat in ceea ce inseamna si este de Cristos Insusi, prin intrupare. Intelege astazi ca trupul e mai mult decat imbracamintea. Nu pune nasturi la trup. Nu decora trupul. Nu-l taia. Nu-l modifica. Lasa-l asa, ca stie Dumnezeu de ce ti l-a dat astfel! Ci, ingrijeste-l, poarta-l curat, tine-l sfant, nepangarit.

Astfel, fratilor, sa ne aducem trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta, lui Dumnezeu. Caci avem un Mare Preot, care a strabatut cerurile pentru noi, pe Cristos Isus, Dumnezeu care s-a intrupat, pentru ca prin jertfirea trupului Sau, sa fim noi sfintiti.

Ajungem acum la un alt punct important. Jertfirea trupului Domnului Isus. Ne gandim la suferintele Domnului, la ce a simtit El, poate, la povara de pacate si la alte realitati petrecute la cruce. Dar sa ne gandim acum si la faptul ca trupul Domnului Isus a fost jertfit. Cui i-a fost jertfit? Tot in Evrei gasim: „Dar Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desavarsit, care nu este facut de maini, adica nu este din zidirea aceasta; si a intrat, odata pentru totdeauna, in Locul prea sfant, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau, dupa ce a capatat o rascumparare vesnica. Caci, daca sangele taurilor si al tapilor si cenusa unei vaci, stropita peste cei intinati, ii sfinteste si le aduce curatirea trupului, cu cat mai mult sangele lui Cristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu, va va curati cugetul vostru de faptele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu!” (Evrei 9)

Ei bine, Cristosul intrupat s-a jertfit pe Sine insusi lui Dumnezeu, adica El Si-a adus trupul Sau ca sa fie jertfit lui Dumnezeu si aceasta prin Duhul Sfant. Numai ca aceasta jertfire a fost fara pata.

Aici avem doua lucruri de subliniat. Intai, Cristos s-a nascut din fecioara. Nasterea din fecioara este esentiala in planul de mantuire. Orice om nascut (se intelege aici ca nu sunt implicati doi oameni – Adam si Eva, care au fost facut si nu nascuti), in sensul planului uman, trebuie sa aiba doi parinti. Domnul Isus face exceptie. Avem, asadar, trei categorii de oameni care au trait vreodata pe pamant. Pe Adam si pe Eva, care au fost creati de Dumnezeu oameni maturi in trup, pe restul oamenilor cu exceptia Domnului Isus, care s-au nascut vreodata si care s-au nascut dupa caderea omului in pacat si pe Domnul Isus, care s-a nascut din fecioara, fara aportul natural al vreunui barbat.

Faptul acesta al nasterii din fecioara tine de jertfirea trupului lui Cristos, despre care se argumenteaza asa de puternic in epistola catre Evrei. Nasterea din fecioara nu are in centrul pe Maria, cum cred unii. De aici s-a dedus ca Maria ar fi cineva ca a nascut fara aportul vreunui barbat. Altii au mers mai departe si au dezvoltat ideea conform careia Maria insasi s-a nascut fara pacat, ca sa-l poata naste pe Cristos astfel. Ciudatenii... Ca, daca s-ar fi nascut asa Maria, atunci si mama ei ar fi trebui sa se nasca tot asa, ca sa nu o nasca pe Maria pacatoasa. Si bunica ei tot asa. Si, am ajunge cu siguranta la aberatia ca trebuie ca Dumnezeu a creat o femeie in paralel cu Adam si Eva, din care sa se fi nascut numai femei si fara aportul vreunui barbat, sau ca Adam si Eva ar fi avut o fata inainte de caderea in pacat si care ar fi nascut tot o fata si aceasta tot o fata s.a.m.d., toate fara aportul vreunui barbat si din generatie in generatie pana la Domnul Isus. Si alte asemenea elucubratii pot naste teoriile gandirii omenesti, care se departeaza de la Scripturi.

David intelege – „in pacat m-a zamislit mama mea”. David intelege ca pacatul a intrat in lume prin sarpe si ca de atunci, orice copil nascut a fost zamislit, conceput, in pacat. Copilul acela firav, aparent pur si nevinovat, are in el samburele pacatului. Da! E pacatul originar, e pacatul care se mosteneste. Numai ca la Domnul Isus nu a fost asa. Se face importanta specificatie – „ce s-a zamislit in tine este de la Duhul Sfant”! Si este esential pentru ca trupul lui Cristos trebuia adus fara pata inaintea lui Dumnezeu. In ce priveste nasterea, Cristos s-a intrupat intr-un trup pur, fara vreun pacat mostenit, fara virusul acela al pacatului prin care omenirea a fost infestata.

In al doilea rand, Cristos a dus o viata fara pacat. Trupul Sau a fost pastrat pur, desavarsit. A fost trupul care a fost adus jertfa pentru ca noi sa fim sfintiti. Si acest trup al lui Cristos a fost pur in orice sens si curat. Astfel ca, sfintirea noastra e bazata si realizata pe ceva desavarsit. Nici un trup omenesc nu putea fi adus ca jertfa pentru pacat. Trupul lui Cristos a fost insa adus, dupa voia lui Dumnezeu, ca noi sa fim sfintiti.

Iata un motiv esential care sta la baza intruparii lui Cristos – sfintirea noastra, prin jertfirea acestui trup fara pata.

Apoi, intruparea aduce cu sine posibilitatea partasiei cu Dumnezeu.

Pe cand era Cristos pe pamant, a tinut neaparat sa stea la masa cu ucenicii Sai, inainte de a fi prins si dus la cruce. In timpul acela, pe cand mancau ei, Domnul a luat o paine si a spus: „Luati mancati, acesta este Trupul Meu” Cristos se referea nu la paine, care era o imagine pentru ucenici, ci la chiar acest Trup al Sau, care a fost frant pentru noi, ca sa putem trai prin El.

Intruparea are o mare importanta reala pentru noi. Cristos s-a intrupat sa ne dea trupul Sau. Aceasta inseamna partasia cu Dumnezeu. Vechiul Testament pune intre Dumnezeu si popor o perdea – era perdeaua din Templu, care separa locul Prea Sfant de locul Sfant. Aceasta perdea arata ca Dumnezeu si pacatosii nu au cumuniune, ci ca e nevoie de un Mijlocitor pentru pacatosi, simbolizat pe atunci de un preot care intra odata pe an cu sangele tapilor si stropea chivotul legamantului sau al marturiei. Ei bine, aceasta perdea era doar o imagine. In timp ce murea pe cruce Isus, in Templul din Ierusalim s-a rupt o perdea – era perdeaua din Templul de atunci. Era insa doar o imagine, din nou. Caci, in locasul ceresc, facut nu de maini omenesti, locasul realitatii divine nu umbra sa (cum era Templul de pe pamant), s-a rupt Cristos, pedeaua din launtrul Templului: „Astfel dar, fratilor, fiindca prin sangele lui Isus avem o intrare sloboda in Locul prea sfant, pe calea cea noua si vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din launtru, adica trupul Sau...”
Intruparea lui Cristos a condus la deschiderea unei cai noi si reale (vie), care sa ne duca in partasie cu Dumnezeu, care sa ne deschida posibilitatea relatiei cu Dumnezeul cel viu. Dar, tocmai prin ruperea acestui trup sfant, prin zdrobirea lui, prin impartirea lui intr-un mod asa de brutal.

Iata cateva mari perspective ale intruparii, pe care Dumnezeu ni le-a descoperit prin Cuvant. Trupul lui Cristos nu a fost doar mijlocul prin care Dumnezeu a venit in lume. A fost cu mult mai mult decat atat. Ne gandim noi la aceste insemnatati? Ne punem noi la inima aceste adevaruri? Intelegem noi marea frumusete a planului divin?

Daca da, atunci... sa se vada aceasta in modul in care ne purtam cu trupurile noastre, fugind de pofta care este in lume si de modul in care lumea se poarta cu trupul. Noi sa ne aducem trupurile ca o jertfa vie, sfanta si placuta lui Dumenzeu.

Vezi si: Romani 1: 24; Romani 4: 19; Romani 6: 6; Romani 6: 12; Romani 7: 4; Romani 8: 11; Romani 8: 23; 1 Corinteni 6: 13; 1 Corinteni 6: 15; 1 Corinteni 6: 16; 1 Corinteni 6: 18 (intelegand insemnatatea trupului prin prisma faptului ca trupul a fost conceput de Dumnezeu pentru intruparea lui Cristos, gasim si ratiunea acestui verset); 1 Corinteni 6: 19; 1 Corinteni 6: 20; 2 Corinteni 4: 10 (un verset foarte greu); Filipeni 1: 20; Coloseni 1: 22; 1 Tes. 5: 23; Evrei 10: 22; 1 Petru 2: 24. Despre acest subiect se poate studia foarte mult, dar nu este acum locul si cadrul pentru a face aceasta. Totusi, provocarea mea este sa va puneti inima si mintea sa il cautati pe Dumnezeu si sa intelegeti voia Tatalui.

Citat

Voltaire spunea: „In prima jumatate a vietii, ne sacrificam sanatatea ca sa castigam bani. In a doua jumatate, dam banii ca sa ne recastigam sanatatea”

E adevarat, dar, dincolo de asta, e trist. Cel mai trist este ca, desi cineva si-a dat seama de acest adevar, cei mai multi inca repeta greseala cu brio.

Daca n-as crede ca e valabil si printre noi, nu as scrie. A, era sa uit. Asta spune Voltaire, dar Scriptura spune mult mai multe si da exemple. Si totusi...

Succes tuturor in lupta pentru castig, sau pentru sanatate.

Hanul si Ieslea

Vin Sarbatorile. E forfota mare. Oamenii alearga in sus si in jos sa-si impodobeasca locasurile, sa se asigure ca totul este din belsug in casele lor. Desigur ca e o mare Sarbatoare, o amintire a nasterii Mantuitorului omenirii. Cum sa nu te bucuri?

Cred ca intrebarea corecta este de ce sa te bucuri?... Milioane de oameni nici nu-L cunosc pe Cristos, dar sarbatoresc de nasterea Lui. In timp, lumea "civilizata" a ramas doar cu sarbatorile, nu si cu sensul lor. Astazi se discuta tot mai mult despre validitatea datei nasterii Domnului Isus. Probabil ca nu peste multa vreme, aceasta sarbatoare va fi pagana de tot si crestinii vor renunta la ea, ca data. Poate...

Oricum, in oras sunt globuri, la primarie un ursulet din lumini. Mergem cu colindul, oamenii vin, cum e obiceiul cu mere, prajituri, bomboane... In zonele unde oamenii sunt mai instariti vin si mai multe grupuri de colindatori.

Un timp in care toate hotelurile sunt pline, cand toti petrec si sunt in vacanta. Un timp de odihna si relaxare, distractie, forfota. Alergam sa aducem bradul, sa cumparam cele necesare impodobirii lui. Ne petrecem o gramada de timp sa ne gandim cum sa-i mai mintim si anul acesta pe copiii nostri cu privire la Mos Craciun. Ce sa spun... un Craciun in toata regula.

Desigur ca nici noi, crestinii nu ne lasam mai prejos. Avem mai multe programe, mai multe cantari, intalniri si revelioane. Sa fie bucurie multa, distractie, sa avem ce manca, sa fie frumos la biserica, sa merg sa stau sa am ce consuma.

Si bate ecoul de sute de ani, la usile noastre, intreband de un loc de poposire. E si astazi ca atunci, nimic nu s-a schimbat. Nimic nu s-a schimbat de anul trecut, de acum doi ani, de mii de ani. Cristos vine sa se nasca, dar oamenii nu au loc pentru El. Si se duce si astazi, la iesle.




In inimi e ieslea, dar in inimi sarace, in suflete goale si triste. In locuri de periferie, de batjocura. Cu casele noastre impodobite, cu atata bogatie pe mese, cu atata activitate si implicare in toate si in rand cu toti, am uitat sa ne prefacem intr-o iesle, caci acolo a mers Cristos. Caci oricum ar fi fost, lumea nu L-ar fi primit, caci El nu era din lume. Si astazi, cand vine, lumea cea multa nu-L primeste, chiar daca zice ca-L sarbatoreste.

Probabil ca si anul acesta vei trece si tu cu graba, pe langa aceasta Iesle. Vei alerga sa fii si tu la sarbatori, in centrul orasului. Acolo sunt cei multi, acolo sunt cei mari, acolo sunt bogatii, bucurie, activitate. Dar sunt si piepturi de iesle, si inimi cu paie, unde Cristos sa se nasca, in fiecare zi. Mai sunt.

Ganditi-va la insemnatatea ieslei si n-o impodobiti cum faceau preotii lui Israel cu mormintele proorocilor pe care parintii lor i-au ucis. Caci din cauza noastra Cristos s-a nascut intr-o iesle saraca, a trait in dispret si a murit pe o cruce!... E hanul si ieslea, e petrecerea si cercetarea. Oare tu unde vei fi in acest an?





"Pe cînd erau ei acolo, s-a împlinit vremea cînd trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întîi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentrucă în casa de poposire nu era loc pentru ei."

Protejeaza-ti familia

Probabil ca faci parte din prima generatie de parinti a caror copii s-au nascut in vremea Internetului. Blue Coat s-a angajat sa ajute parintii in dorinta lor de a creste copii curati, departe de murdariile Internetului, dar care il folosesc intr-un mod sau altul. Aceasta organizatie se refera la contextul tau ca parinte ca la 'First Generation of Internet Parenting' (prima generatie de parinti in era Internetului).

K9 Web Protection este un program gratuit, care filtreaza continutul web accesat de acasa. Acest utilitar te pune in control asupra Internetului, astfel incat sa-ti poti proteja copiii.

Visul american

E si la noi. E in radacina fiintei umane, strangerea de bogatii pe pamant. Parca si identitatea crestinilor de astazi este incetosata de avarismul si megalomania strangatorilor de bogatii. Se poate astazi. Se poate... Maine, cine stie? Numai ca maine sufletul se poate ca se va infatisa la judecata. Si ce ai strans, cui ramane?


BONUS: colinda de "Craciun"(?)

Se cauta lideri

Astazi se cauta lideri si nu parinti spirituali. Ca sa fi lider e suficient sa ai fler. Ca sa fi parinte spiritual trebuie calitate, timp, suferinta, maturitate...

Oamenii nu vor sa accepte planul lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta ar insemna ca si ei sa creasca spiritual, sa treaca prin suferinta in cizelare, sa se maturizeze... Aceasta ar insemna ca si ei sa ajunga parinti spirituali, sa traiasca modest, sa iubeasca mult, sa investeasca in oameni pentru Imparatia Cerurilor. O, dar asta e pentru pastori, pentru cativa asa mai fanatici. O mana de oameni pot sa plateasca pe un altul sa le faca treaba, nu? Oamenii cauta lideri pentru ca nu vor sa fie ucenici.

Liderul trebuie sa fie cum vrea poporul. Vrea poporul sa cante o cantare anume - liderul trebuie sa fie inzestrat si foarte talentat sa poata sa canta acea cantare. Trebuie sa fie si foarte larg in viziune, un mare geniu, pentru a satisface dorintelor poporului. Trebuie sa fie aronic de genial. Vrea poporul excursie? Liderul trebuie numaidecat sa scoata hainele de excursie, sa dea telefoanele si sa anunte poporul - maine plecam!

Poporul comanda, liderul asculta. Ca in lume. Numai ca, la pocaiti, nu e voie ca liderul sa fie corupt. Asa ca, liderul e intr-o cusca. Poporul il hraneste, il perie, liderul le slujeste cand au nevoie de el. Ca si poporul sufera, trece prin probleme si are nevoie sa vorbeasca cu cineva. Cristos? Dumnezeu? Cuvinte care mai trebuie zise, sa para ca e ceva real... Cuvinte magice, pentru nevoile poporului.

De aici o lupta pentru a deveni un lider, ura, pizma, ochi intunecati si priviri furisate. Caci in viata de sub soare, conteaza cusca cea mai mare...

De ce nu vrea poporul sa studieze Scriptura? De ce orice alta activitate e buna, dar aceasta nu? De ce o priveste ca pe un chin? De ce mustrarea e ocolita? De ce nu iubeste poporul omul care ii invata lucrurile grele ale lui Dumnezeu? De ce batranii nostri sunt desconsiderati cu un tupeu dincolo a mai putea fi acceptat? Oare nu stim de ce? De ce trairea crestina in valori esentiale nu se vede? De ce nu IUBIM cunoasterea lui Dumnezeu?

Scriptura ne spune ca oamenii, in zilele de pe urma, in biserici, "isi vor da invatatori dupa poftele lor". Anume, pe acei invatatori care invata oamenii dupa poftele lor. Intre timp, sa ne amintim ca Cristos le-a spus ucenicilor: "Veniti dupa Mine...". Ei bine, cei care vor sa fie ucenici sa invete aceasta de la cei care sunt ucenici. Iar pentru toti, cuvintele Scripturii rasuna ca o porunca, pe care, de data aceasta, toti o vor asculta:

"Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfînt, să se sfinţească şi mai departe!"

AMIN.

Pericolul activismului si ucenicia

Nu credeam sa scriu despre un astfel de pericol, intr-o cultura bisericeasca in care indiferenta pare sa domine, cot la cot cu trasaturi de caracter precum egoismul, mandria, aroganta. Iti doresti si visezi sa vezi o generatie macar in care cei mai multi sa fie pasionati de Cristos si de viata crestina, pe care sa o traiasca la cea mai inalta intensitate, atat calitativ, cat si cantitativ.

Si totusi... Totul pleaca de la chiar faptul acesta. Unii incep sa observe aceste probleme. Predicatorii care sunt atenti la cercetarea Duhului Sfant nu pot sa treaca nepasatori peste aceasta datorie a lor de a le arata credinciosilor starea. Astfel ca, multe cumunitati de crestini sunt pusi fata in fata cu starea lor reala de indiferenta. In mintile lor incep sa incolteasca simtiri care ii cheama spre a face ceva.

De aici se poate aluneca foarte usor spre activism rece, spre "hai sa facem si noi ceva pentru Domnul" (expresie extrem de penibila si care suna fals). Ma doare inima sa vad ca exista crestini care fac activitati, despre care Cristos nu a spus nimic, dar care ocolesc acele activitati pe care Cristos le-a aratat apasat.

Iata ce spune Scriptura:

"Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: 'Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin" (Matei 28: 18 - 20)

Intelegem simplu ca, in acest proces al facerii de ucenici, trebuie sa iesim in lume, sa ne implicam in vietile oamenilor care asculta de Evanghelie, care sa fie botezati intr-un anume fel si gata... Cam asa se face. Numai ca, Scripturile subliniaza ca Cristos ne-a poruncit sa-i si invatam tot ceea ce a specificat El, cu scopul precis ca invataturile Lui sa fie pazite de ucenici.

Citind epistolele gasim aceeasi structura in viata unui crestin. Iata ce spune apostolul Pavel si acesta e doar un exemplu:

"Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din vecinicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvîrşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt, după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine." Coloseni 1: 27 - 29

Cum ar trebui sa arata viata unui crestin? El trebuie sa fie ucenic. Al cui? Al lui Cristos! Si Cristos a trimis Duhul Sfant, care a dat daruri oamenilor din Biserica Sa si astfel se realizeaza practic aceasta lucrare de ucenicie, prin folosirea Scripturilor. Si cum ar trebui sa arate viata unui ucenic al lui Cristos?

Un ucenic ar trebui ca, dupa ce aude Evanghelia, o crede si este botezat, sa intre intr-un proces prin care sa invete ce anume inseamna asemanarea cu Cristos si cum anume se realizeaza ea, iar toate acestea aplicate la viata lui intr-un mod personal si real. Asa ar trebui sa arate bisericile. In mica mea capacitate si foarte limitata, inteleg ca facem repetitii de scenete, de programe si cantari, de concerte sau organizari de revelioane, iesiri la munte sau diverse tabere. Ce nu pot trece cu vederea nicicum e cand exista toate acestea dar nu exista acest proces al ucenicizarii. Este clar ce ne-a poruncit Cristos si ce au facut si ne-au invatat apostolii.

Astazi oamenii cer trezire si canta. Sau cauta vindecari. Sau activism religios. Asta inseamna, pentru oameni trezire. Sau o schimbare de forma. Cat de trist poate sa fie asta. O, cat de trist. Poate fi ceva mai trist? Trezire este cand ucenicii se intorc la treaba lor. Dar cine va iubi Cuvantul? Cine va alege un studiu biblic? Cine ar considera invatarea principiilor ceresti ceva palpitant? Pentru cine cunoasterea lui Cristos inseamna vibratii sufletesti inalte, o licarire in ochi si o dorinta aprinsa? O cat de frumos ar suna cantarea... Ce teama sfanta ar cuprinde adunarile cand Dumnezeu ar interveni in mod miraculos printre sfinti... Cu ce intelepciune ne-am alege formele de exprimare...

Atata timp cat oamenii din biserici vor alege sa stea in banci, isi vor invata copiii sa faca la fel, vor alerga in toate partile pentru cele materiale si-L vor incuia pe Dumnezeu in biserici (in opinia lor, caci Cristos nici nu mai vine in astfel de biserici), putem sa incercam orice metoda - mortul e mort, chiar daca doctorul este cel mai bun.

Pe tine ce te anima - dorul de Dumnezeu sau activismul religios? Faptele tale vorbesc clar. Atitudinea ta vorbeste mai tare decat ceea ce spui tu. Roadele tale marturisesc despre natura ta.

Cateva realitati despre ecumenismul de acum

Exista o lista a celor care au semnat acest acord despre care se vorbeste in filmulet, pe care o puteti gasi la adresa http://www.seekgod.ca/ect.htm

Iata o serie a unei inregistrari unde se discuta acesta chestiune. Sunt mai multe parti si se trece automat de la una la alta. Daca nu, faceti referire la pagina: http://www.youtube.com/watch?v=kBqbXwsFIXg

Todd Bentley - Dezvaluiri

In urmatorul video este o inregistrare cu Todd Bentley in care ne spune ca Dumnezeu nu il trimite Bisericii pentru ca aceasta sa creada in Isus, ci pentru ca aceasta sa creada in ingeri.




In aceasta inregistrare Bentley spune ca a primit un cuvant profetic de la Dumnezeu prin care i s-a spus ca Isus va veni in persoana intr-o zi anume (vezi video). Aceasta afirmatie depaseste deja orice limita in curajul cu care acest personaj face ceea ce face. Puteti vedea si cum reuseste sa-i controleze pe oameni, care-si pierd mintea si controlul asupra propriului corp.




Infricosator...

I will lift my eyes

Benny Hinn - dezvaluiri

Despre disciplinare la anabaptisti

Disciplina bisericească reprezenta un alt punct important în care Anabaptiştii difereau de oponenţii lor. În timpul acela, disciplina era o particularitate Anabaptistă, ei fiind singurii care o practicau după modelul nou testamentar.

Biserica Catolică nu practica decât excomunicarea, prin care înţelegea pierderea mântuirii. Nu exista o purificare morală în rândurile ei, ci doar una doctrinară. Ereticii erau confruntaţi cu dogma, iar dacă nu se conformau, erau condamnaţi la moarte, pedeapsă care a fost de cele mai multe ori executată. Nimeni nu a fost ars însă pentru că a fost depravat şi imoral.

Problema disciplinei între Protestanţi se asemăna cu cea din tabăra Catolică, deşi Reformatorii doreau o îmbunătăţire a moralităţii. Dar, păstrând viziunea sacrală a societăţii, nu puteau exclude pe cineva din biserică decât dacă îl excludeau şi din societate. Au preferat să încerce să corecteze acest neajuns din interior, dar eşecul lor este arhi-cunoscut.

Adunarea credincioşilor era, în viziunea Anabaptistă, reprezentanta lui Cristos în lume, şi de aceea trebuia păstrată curată. Pentru păstrarea purităţii, ei au recurs la modelul nou testamentar din Matei 18. Oricine trăia în păcat sau devia de la credinţa biblică era întâi învăţat, iar dacă nu se schimba, era exclus, „lăsat în pace”, cum spunea Grebel. Excluderea era necesară pentru perseverenţa spre sfinţenie la nivel de membru şi pentru o conducere spirituală şi scripturală la nivel de biserică.

Mărturisirea de la Schleitheim afirmă:

„II. Noi suntem de acord în privinţa excluderii după cum urmează: Se va recurge la excludere faţă de toţi cei care s-au dat pe ei înşişi Domnului, să umble în poruncile Lui, şi faţă de toţi cei care au fost botezaţi în trupul lui Cristos şi care sunt numiţi fraţi şi surori, şi care totuşi au alunecat uneori în eroare şi păcat, fiind din neglijenţă biruiţi. Acela [care a fost biruit] va fi mustrat de două ori în secret iar a treia oară disciplinat sau exclus public conform poruncii lui Cristos (Mat. 18). Dar aceasta se va face conform rânduielii Duhului (Mat. 5) înainte de frângerea pâinii, aşa încât să putem frânge şi mânca o singură pâine, într-un singur gând şi o singură dragoste, şi să bem dintr-o singură cupă” (Mark Noll, Ibid., p. 52).

Doctrina excluderii aruncă o lumină suplimentară asupra concepţiei Anabaptiste despre biserică. În primul rând, o astfel de practică arată că Anabaptiştii nu considerau biserica doar ca o părtăşie a credincioşilor, în care să existe vaste diferenţe doctrinare şi practice. Pentru ei, biserica era un trup, a cărui unitate şi puritate era păzită de o disciplină strictă. Acesta a fost scopul principal al doctrinei disciplinei.

Scopul secundar al disciplinei era acela al îndreptării celui exclus. Nu se urmărea răzbunarea comunităţii pe cel căzut în păcat, ci restaurarea lui, ajutându-l să se întoarcă la părtăşia bisericii, pe care a pierdut-o prin excludere.

Mai târziu, între Menoniţii olandezi, excluderea a ajuns să afecteze nu doar relaţia celui exclus cu biserica, ci şi cu familia şi cunoscuţii. Se spunea că celui exclus nu trebuia să i se spună nici o vorbă îngăduitoare, să nu i se arunce nici o privire compătimitoare până nu se căieşte şi se întoarce. Aceasta, însă, nu a fost practica generală a Anabaptiştilor.

Disciplinarea se făcea public, de întreaga biserică, ce acţiona democratic. Hubmaier spunea „Primind botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a supus fraţilor şi surorilor sale … adică, Bisericii” (Estep, op. cit., p. 60).

„În perfecţiunea lui Cristos [în biserică], totuşi, doar excluderea este folosită pentru avertizare şi pentru excomunicarea celui care a păcătuit, fără ca trupul să fie omorât – doar avertizarea şi porunca de a nu mai păcătui” (Mărturisirea de la Schleitheim, Noll, op. cit., p. 54).

Disciplina bisericească a fost una din particularităţile Anabaptiste care i-a păzit de păcate grele, şi i-a ajutat să trăiască o viaţă virtuoasă.

[citat dintr-un articol de Raul Enyedi, de pe resursecrestine.ro]

Despre un martir...

Citeam, dupa cum reiese si din ultimele articole pe care le-am publicat, ceva din istoria Bisericii, in special chestiuni legate de anabaptisti.

Astfel, am gasit modul in care a murit unul dintre martirii crestinismului autentic, de-a lungul secolelor.

"A fi fost păstor sau predicator Anabaptist în acea vreme însemna a avea permanent viaţa pusă în pericol. Dacă membrii obişnuiţi erau amendaţi sau exilaţi, liderii erau întotdeauna executaţi. Nu se bucurau nici de privilegii, nici de recunoaşterea autorităţilor civile nici de cea a liderilor Protestanţi şi Catolici. În repetate rânduri li s-a cerut să îşi sigileze mărturia cu propriul sânge. Chiar şi în astfel de momente, ei căutau să îl onoreze pe Regele lor, să fie un exemplu şi o încurajare pentru mica lor turmă.

Atunci când flăcările rugului au ars funiile cu care era legat, eliberându-i mâinile, cu un ultim efort, Michael Sattler, autorul mărturisirii de la Schleitheim, şi-a ridicat mâinile, arătând spre cer, dându-le semnul hotărât celor biserică ce priveau consternaţi oribila scenă, că se poate trece învingător şi prin suferinţa martirajului."

Cu siguranta ca, ramanand langa adevar, noi astazi vom fi batjocoriti, vorbiti de rau si amenintati. Consider ca este un har, dupa cum ne arata si Scripturile, sa suferim pentru ca ramanem in adevar. O, nu ca ar fi meritul nostru sa trecem printr-o astfel de incercare, ci fiindca Cristos ne-a invrednicit sa ne bucuram impreuna cu El de partasia suferintelor Lui.

Citind despre astfel de oameni, care bucurosi au primit moartea cea mai crunta a vremii lor, pentru Cristos si marturisirea Numelui Sau in conformitate cu Scriptura adevarului, ma simt incurajat si intarit in chemarea de a pastra acest adevar revelat in constiinta mea, in inima mea si in faptele mele.

Doctrina despre botez

Mulţi istorici consideră că doctrina principală care i-a marcat pe Anabaptişti ca diferiţi de Catolici, Protestanţi şi de restul grupărilor radicale a fost doctrina botezului. [notă: Bender, însă, consideră ca punct culminant ucenicia, iar Estep, biserica. Este opinia autorului că atitudinea lor faţă de Scripturi a fost caracteristica lor fundamentală. Acceptarea autorităţii supreme a Scripturii şi interpretarea ei literală a dus logic la toate celelalte diferenţe. Dacă reformatorii ar fi aplicat total, nu doar parţial, principiul Sola Scriptura – aşa cum au început să o facă în prima parte a lucrării lor – aceştia ar fi ajuns la poziţii cel puţin asemănătoare cu cele susţinute de Anabaptişti.]

Dar doctrina botezului deriva din cea a bisericii şi era secundară acesteia ca importanţă. „Radicalismul [în Elveţia] a fost identic cu mişcarea Anabaptistă, dar problema botezului a fost secundară. Implica o întreagă reconstruire a Bisericii şi a ordinii sociale” (Schaff, op. cit., p. 56). Blanke afirmă că „Adevăratul lor interes nu era în botez, ci în biserică… Botezul credincioşilor nu era decât cea mai izbitoare manifestare externă a acestui nou fel de biserică” (Hershberger, op. cit, p. 60). Aceasta a fost cauza pentru care ei îl considerau atât de important.

Botezul practicat de Biserica Catolică era cel al pruncilor. Era asociat cu mântuirea, deoarece oferea har participantului. Însemna încadrarea lui în Biserică şi în societate. Clerul Catolic îşi aroga dreptul de a fi administratorul autorizat al botezului creştin. În Conciliul de la Trent, care marca tactica Contra-Reformei, canoanele referitoare la sacramentul botezului afirmă:

„3. Oricine va afirma că adevărata doctrină a sacramentului botezului nu este în Biserica Romană, care este mama şi stăpâna tuturor bisericilor: să fie blestemat.” „5. Oricine va afirma că botezul este indiferent – adică – nu este necesar pentru mântuire – să fie blestemat” (J. M. Cramp, History of the Council of Trent, p. 129).

Protestanţii au eliminat ritualurile inutile, saliva, sarea, uleiul, dar au păstrat practica. Deşi puţini îi dădeau valenţe mântuitoare, cei care se opuneau botezului pruncilor erau acuzaţi că predică pierzania pruncilor care mureau înainte de a ajunge la maturitate.

Pentru Luterani, botezul era pecetea credinţei, primindu-se har prin intermediul său (vezi Neander, op. cit., p. 688). Mărturisirea de credinţă luterană de la Augsburg afirmă la Articolul IX: „Despre Botez învăţăm că este necesar, şi că se oferă har prin el. Copiii de asemenea trebuie să fie botezaţi, căci în botez ei sunt oferiţi lui Dumnezeu şi devin plăcuţi Lui.

Datorită acestui fapt, Anabaptiştii, care învaţă că botezul pruncilor nu este drept, sunt respinşi” (Noll, Confessions, p. 90).

Zwingli nu vedea botezul pruncilor ca având rol mântuitor, ci mai degrabă ca un semn al noului legământ, continuarea circumciziei din vechiul legământ şi făcea aluzie la pasajul din 1 Corinteni 7:14, în care Pavel discută sfinţenia copiilor credincioşilor.

Anabaptiştii îi cereau lui Zwingli să aducă dovezi scripturale în favoarea botezului pruncilor. Hubmaier i-a scris: „Ai spus în opoziţie faţă de Faber [vicarul general al episcopului de Constance] că tot adevărul este clar revelat în Cuvântului lui Dumnezeu. Acum, dacă botezul pruncilor este un adevăr, arată-ne scriptura în care se găseşte. Dacă nu o faci, vicarul se va plânge că ai folosit împotriva lui o sabie pe care acum o pui deoparte” (Haskell, Heroes and Hierarchs, p. 101).

În cartea scrisă împotriva Anabaptiştilor, Despre Botezare, Rebotezare şi botezarea pruncilor (1525), Zwingli a încercat să aducă dovezile cerute. Hermeneutica lui, însă, i-a făcut pe mulţi să privească cu îndoială spre argumentele sale. Iată un exemplu:

„În Matei 3 citim: ‚În acele zile a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii,’ etc. Iar aici ei [Anabaptiştii] strigă: Nu vedeţi că Ioan a predicat înainte să boteze? Noi nu doar vedem aceasta, ci admitem deschis. Şi noi înşine urmăm aceeaşi practică, căci noi nu permitem pruncilor să fie aduşi la botez decât după ce părinţii au fost învăţaţi mai întâi… Noi mărturisim cu convingere că Ioan a învăţat întâi şi apoi a botezat. Dar nu se poate nega că odată ce ascultătorii săi au fost învăţaţi, ei şi-au botezat de asemenea şi copiii neînvăţaţi, adică, i-au dedicat lui Dumnezeu în botez… Chiar dacă au fost prezenţi copii şi ei au fost botezaţi – şi nu putem dovedi aceasta în mod absolut – încă ar fi adevărat că oamenii şi-au mărturisit păcatele, căci toţi cei care au putut şi au fost suficient de luminaţi să îşi mărturisească păcatele, au făcut-o, fără îndoială” (Bromiley, op. cit., p. 146, 147).

Pentru a scăpa de problema re-botezării ucenicilor din Efes (Faptele Apostolilor 19), Zwingli inventează un nou înţeles pentru botez: „Atunci Pavel a spus: ‚În ce aţi fost botezaţi?’ adică, în ce aţi fost instruiţi? După cum vom vedea mai târziu. Ei au răspuns că au fost instruiţi în botezul, adică în învăţătura lui Ioan” (Ibid, pag. 173).

Replica lui Hubmaier nu s-a lăsat aşteptată. I-a răspuns lui Zwingli prin Botezul creştin al credincioşilor, tratat considerat a fi una din cele mai bune apologii pentru botezul credincioşilor scrise vreodată.

„Fiecare creştin pios poate vedea şi înţelege că acela care vrea să se cureţe cu apă trebuie înainte să aibă o bună înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, şi o conştiinţă bună faţă de Dumnezeu; adică trebuie să fie sigur că are un Dumnezeu bun şi plin de har, prin mijlocirea lui Cristos…

De aceea nu botezul în apă este ceea ce curăţă sufletul, ci ‚da-ul’ unei conştiinţe bune faţă de Dumnezeu, dată în interior de credinţă.

De aceea botezul în apă este numit un botez in Remissionem Peccatorum (Fapte al doilea capitol), adică, pentru iertarea păcatelor. Nu că prin el păcatele sunt iertate, ci prin virtutea ‚da-ului’ interior, pe care omul îl mărturiseşte în exterior în supunerea faţă de botezul în apă, spunând că el crede şi este sigur în inima sa că păcatele sale sunt iertate prin Isus Cristos” (Estep, op. cit., p. 59).

Protestanţii erau, din nou, într-o poziţie delicată. Se aflau între ciocan şi nicovală. Catolicii admiteau deschis că Scriptura nu oferă fundament pentru botezul pruncilor. Pentru ei, nici nu era nevoie. Ei îşi bazau argumentaţia pe Tradiţie.

Anabaptiştii susţineau şi ei că Scriptura nu oferă fundament. Bazându-se doar pe Scriptură, respingând Tradiţia, ei respingeau complet botezul pruncilor.

La început, Protestanţii înclinau spre a-l respinge şi ei. Zwingli se plângea la începutul carierei sale: „Nimic nu mă întristează mai mult decât faptul că în prezent trebuie să botez copii, fiindcă ştiu că aceasta nu trebuie făcut.” „Eu las botezul neatins, nu îl numesc corect sau greşit; dacă ar fi să botezăm după cum Cristos l-a instituit, atunci nu am boteza nici o persoană până nu a ajuns la anii de discernământ; căci nu găsesc niciunde scris că botezul pruncilor trebuie practicat” (Verduin, op. cit., p. 198, 199). Anabaptiştii nu au ezitat să îi aducă mai târziu aminte lui Zwingli de această poziţie. Hubmaier îi scria: „Şi tu obişnuiai să susţii aceleaşi idei, le-ai scris şi le-ai predicat în mod deschis de la amvon; multe sute de oameni le-au auzit din gura ta. Dar acum, toţi cei ce spun asta despre tine sunt numiţi mincinoşi. Da, spui cu curaj că niciodată nu ţi-au trecut prin minte astfel de idei, şi mergi dincolo de aceasta, lucruri despre care voi păstra tăcerea pentru moment” (Verduin, op. cit., p. 200). Răspunzându-i lui Hubmaier, Zwingli admite ezitant, „Pentru un timp eu însumi am fost înşelat de această eroare [botezul ca semn al credinţei] şi am crezut că este mai bine să nu botez copiii până nu au ajuns la anii de discernământ. Dar nu eram atât de dogmatic în această opinie încât să iau calea unora de astăzi, care deşi sunt mult prea tineri şi neexperimentaţi în această problemă, susţin şi afirmă nechibzuit că botezul pruncilor derivă din papalitate sau de la diavolul sau ceva la fel de lipsit de sens” (Bromiley, op. cit. p. 139).

Protestanţii au ales să păstreze botezul pruncilor, dar între ei existau opinii diferite în privinţa efectelor ritului, „…ei au unit anumite beneficii invizibile cu botezul: unii presupuneau că este o curăţare fizică de păcat; alţii, o transmitere a unor calităţi morale; şi alţii o pecete sau semn al unui contract între Dumnezeul Atotputernic şi credinciosul şi copiii credinciosului; sau, cum se exprimau ei prin figura evreiască, sămânţa celor evlavioşi, insinuând că evlavia, şi declarând direct că păcatul, erau ambele propagate prin generarea naturală” (Robinson, The History of Baptism, p. 478).

Protestanţii se vedeau puşi în situaţia de a justifica cu Scriptura practicarea botezului pruncilor. După ce argumentele lor au eşuat, Reformatorii şi-au trădat poziţia Sola Scriptura. Luther a afirmat în mod surprinzător: „Nu există suficiente dovezi în Scriptură pentru justificarea introducerii botezului pruncilor în vremea creştinilor timpurii de după perioada apostolică… Dar este evident că nimeni nu se poate aventura cu o conştiinţă bună să respingă sau să abandoneze botezul pruncilor, care este practicat de aşa de mult timp” (Verduin, op. cit., p. 203, 204).

Oecolampadius le striga Anabaptiştilor în termeni total ne-Protestanţi, „Ştiu prea bine că voi tot cereţi ‚Scriptură! Scriptură!’ după cum doriţi cuvinte clare pentru a ne dovedi punctul… Dar dacă Scriptura ne-ar învăţa toate lucrurile, nu am mai avea nevoie de ungerea care ne învaţă toate lucrurile” (Verduin, op. cit., p. 204).

Melanchton a apărat botezul pruncilor cu Tradiţia (vezi Neander, op. cit., p. 693). Zwingli a adus împotriva Anabaptiştilor argumentul tăcerii Scripturii, afirmând că Scriptura nu interzice în cuvinte clare botezarea pruncilor. Hubmaier, în numele Anabaptiştilor, îi răspunde într-un pasaj plin de umor sarcastic:

„Este destul de clar pentru cel care ochi să vadă, dar nu este exprimat în aceste cuvinte, literal, ‚nu botezaţi pruncii’. Poate atunci cineva să îi boteze? La aceasta, eu răspund: „dacă da, eu îmi pot boteza câinele sau măgarul, sau pot circumcide fete… Pot să îmi fac idoli din Sf. Pavel sau Sf. Petru, pot aduce pruncii la Cina Domnului, să binecuvântez ramuri de palmier, legume, sare, pământuri sau ape, să vând Mesa ca jertfă. Căci nicăieri nu se spune în cuvinte exprese că noi nu trebuie să facem aceste lucruri” (Estep, op. cit., p. 60).

Pentru Anabaptişti, botezul era uşa de intrare în Biserică, în adunarea credincioşilor. Hubmaier a spus: „Unde nu există botezul în apă, acolo nu există Biserică, nu există frate, nici soră, nici disciplina frăţească, excludere sau restaurare… Primind botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a supus fraţilor şi surorilor sale… adică Bisericii” (Ibid., p. 60).

Mărturisirea Schleitheim afirmă:

„I. Observaţi în privinţa botezului: Botezul va fi acordat tuturor celor care au învăţat pocăinţa şi îmbunătăţirea vieţii, şi care cred cu adevărat că păcatele lor sunt îndepărtate de Cristos, şi tuturor acelora care umblă în învierea lui Isus Cristos şi doresc să fie îngropaţi împreună cu el în moarte, pentru a fi înviaţi împreună cu El, şi tuturor celor care cu această semnificaţie ni-l cer [botezul] şi îl pretind pentru ei înşişi. Aceasta exclude orice botez al pruncilor, cea mai mare şi principala abominaţie a Papei. În aceasta aveţi temelia şi mărturia apostolilor. Matei 28, Marcu 16, Fapte 2, 8, 16, 19. Aceasta dorim să susţinem simplu, dar ferm şi cu siguranţă” (Noll, op. cit., p. 51, 52).

Concepând biserica drept adunarea celor credincioşi şi botezul ca uşă de intrare în biserică, pruncii nu puteau fi consideraţi a fi candidaţi potriviţi pentru acest act. Ei nu găseau nici o aluzie de botezare a pruncilor în Scripturi, de aceea o condamnau ca o invenţie a diavolului. Nu asociau mântuirea cu botezul, de aceea nu credeau, aşa cum erau acuzaţi, că pruncii care mor nebotezaţi vor ajunge în iad. Unii credeau că pruncii care mor merg în rai. Hubmaier lăsa copiii care mureau „în mâinile unui Tată plin de har”; „În mâinile Sale îi încredinţez.” „Facă-se voia Lui. Şi aici las problema. Fără voia Lui, nu m-ar ajuta cu nimic să fiu botezat de o mie de ori. Căci apa nu mântuieşte” (Estep, op. cit., p. 158, 159).

Într-adevăr, toţi Anabaptiştii insistau asupra acestui adevăr. „Apa nu mântuieşte”. „A nu fi botezat nu te condamnă… Dar a nu crede, aceasta condamnă”, spunea Hubmaier (Estep, op. cit., p. 158). Anabaptiştii insistau că botezul este un semn al credinţei existente, „da-ul” lui Hubmaier faţă de învăţătura lui Dumnezeu. Pentru ei, botezul era o promisiune faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica în care intrau, că vor trăi în ascultare faţă de Cuvintele lui Dumnezeu până la capătul vieţii.

La rândul său, Luther striga: „Cum poate botezul să fie pângărit şi dizgraţiat mai cumplit decât atunci când spunem că botezul administrat unui necredincios nu este botez bun şi autentic!... Ce, botezul făcut ineficient deoarece eu nu cred? … Ce doctrină mai blasfematoare şi ofensatoare putea inventa şi predica diavolul însuşi? Cu toate acestea, Anabaptiştii şi Rotengeister-ii [făuritorii de partide] sunt plini până la urechi cu această învăţătură. Eu aduc în discuţie următoarea situaţie: Iată un Evreu care acceptă botezul, după cum se întâmplă destul de des, dar nu crede [Luther se referea la botezurile forţate, când sub ameninţări, mulţi evrei au acceptat să fie botezaţi], poţi spune că acela nu este botez real deoarece el nu crede? Aceasta ar fi să crezi ca un nebun, dar mai mult, să îl huleşti şi să îl dizgraţiezi pe Dumnezeu” (Verduin, op. cit., p. 201).

Anabaptiştii vedeau că, odată cu impunerea acestui botez prin lege, se schimba drastic natura bisericii. Aceasta nu mai era adunarea celor credincioşi într-o societate necredincioasă, ci o instituţie care cuprindea întreaga societate, credincioşi şi necredincioşi. Grâul şi neghina din pilda lui Isus nu mai reprezenta adunarea (grâul) şi societatea (neghina), ci credincioşii şi necredincioşii în Biserica-societate. Botezul pruncilor devenea un semn nu doar al apartenenţei la Biserică, ci la societate. A-l respinge însemna a respinge ordinea socială. Grebel şi Manz ştiau bine acest lucru. Grebel afirma că ordinea medievală „poate fi demolată prin nimic mai eficient decât prin încetarea practicării botezului pruncilor” (Verduin, op. cit., p. 205). Un Anabaptist, Hans Seckler spunea, „Botezul pruncilor este stâlpul de susţinere al ordinii papale şi atât timp cât nu este îndepărtat nu poate exista congregaţie creştină” (Ibid.). Anabaptiştii identificau şi Protestantismul cu această ordine, numind doctrina reformată semi-papalitate.

În gândirea Protestantă, Biserica şi Statul erau una. Pentru ei, dărâmarea din temelii a Bisericii însemna şi dărâmarea ordinii sociale. „Ei nu vor să audă de botezul pruncilor, nici să îl permită; dar aceasta va aduce în final sfârşitul conducerii sociale”, spunea un funcţionar public (Ibid.).

Pentru Anabaptişti, Biserica era o facţiune a societăţii, iar botezul era semnul care făcea distincţia dintre credincioşi şi necredincioşi.



Modul în care era practicat botezul de Anabaptişti a cauzat multă polemică. Istoricii Protestanţi afirmă că nu exista un mod anumit prescris, că Anabaptiştii insistau asupra candidatului potrivit, nu asupra modului potrivit, deci este posibil să fi privit cu indiferenţă spre modul administrării (stropire, turnare sau imersie), la fel ca Reformatorii.

Menoniţii practică turnarea de apă, iar istoricii Menoniţi sunt tentaţi să privească imersia ca fiind o excepţie de la regula generală. Baptiştii practică exclusiv imersia, iar istoricii Baptişti încearcă să dovedească faptul că doar acest mod era practicat. Ce ne învaţă istoria?

După ce grupul lui Grebel s-a separat de Zwingli în 17 ianuarie 1525, ei s-au întâlnit la Zollikon, un sat de lângă Zurich practicând acolo botezul credinciosului, cel mai probabil în 21 ianuarie, noaptea. O cronică anonimă începută în jurul anilor 1560, numită Marea Cronică a Fraţilor Hutterieni, cunoscută şi sub denumirea de Cronica Moraviană, menţionează că Blaurock a fost botezat de Grebel prin turnare de apă, iar la rândul său, Grebel i-a botezat la fel pe cei prezenţi. Acurateţea raportului a fost îndelung dezbătută. Relatarea a fost scrisă la aproximativ patruzeci de ani după eveniment şi are ca sursă cel mai probabil tradiţia orală. Trebuie de asemenea observat că relatarea nu este conferită de curentul principal al Anabaptiştilor Evanghelici, ci o ramură a lor cu care colaborarea era restrânsă. Nu ne-a rămas nici o mărturie directă a nici unei persoane implicate în acel eveniment.

La o lună după acest eveniment în care Grebel ar fi fost botezat prin turnare – dacă luăm relatarea Cronicii ca validă – acesta se găsea în cantonul St. Gall, predicând şi învăţând imersia adulţilor pe baza mărturisirii credinţei ca fiind singurul botez valid. Kessler, predicatorul reformat din St. Gall şi adversarul lui Grebel, relatează în lucrarea sa, Sabbata, despre „Wolfgang Ulimann, care, fiind învăţat de Laurenz Hochrutiner împotriva botezului pruncilor, s-a grăbit să facă o călătorie la Schaffhausen, la Conrad Grebel, şi ajungând prin el la o cunoştinţă atât de înaltă despre Anabaptism, nu a vrut a fi udat dintr-o farfurie cu apă, ci, complet dezbrăcat de haine şi gol, a fost afundat [lit: tras sub apă şi acoperit] de Grebel afară în Rin” (vol. I, p. 266). Trebuie notat că nuditatea nu făcea parte din rit, aşa cum au fost acuzaţi în mod maliţios. A fost practicată, însă, în cazuri izolate, când botezurile erau făcute în râuri, iar candidaţii nu aveau haine de schimb.

Afundarea este numită aici „cunoştinţă înaltă despre Anabaptism”. În această cunoştinţă, ei respingeau stropirea şi turnarea. Nu cunoştinţa anterioară a lui Ulimann l-a determinat să nu accepte să fie botezat prin turnare, ci cunoştinţa pe care a primit-o de la Grebel. Ar fi cel puţin ciudat ca Grebel să respingă autoritar în februarie ceea ce a practicat în ianuarie. Mai mult, botezul lui Ulimann a avut loc iarna. Luând în considerare teama omului medieval de apa rece, dacă ei ar fi considerat ca lipsit de importanţă modul botezului, ar fi ales orice alt mod în afară de afundare în apele reci ale Rinului. De aceea, înclinăm să ne îndoim că Grebel a fost botezat prin turnare.

Istoricul elveţian Arx scrie despre botezul practicat de Grebel la St. Gall: „Ei [Grebel şi Hochrutiner] au căutat să îi convingă pe toţi să se lase botezaţi încă o dată şi au predicat în St. Gallen sub teii din Multerthore, pe câmpuri şi în păduri. Ei au avut aşa succes, încât oamenii din teritoriul St. Gall, din Appenzell şi din Toggenburg au roit spre oraşul St. Gall întrebând de baptisteriu şi lăsându-se botezaţi acolo. Numărul convertiţilor a ajuns atât de mare încât mulţimea candidaţilor pentru botez nu mai încăpea în baptisteriu, iar ei au fost nevoiţi să folosească apele râului Sitter; spre care, în zilele de duminică, cei care doreau botezul mergeau în număr la fel de mare, marşul lor în procesiune făcându-i imediat observaţi” (Geschichten des Kantons St. Gallen, vol. 2, p. 501).

Aceste evenimente au avut loc în luna martie. Baptisteriul era un butoi mare de lemn. Christian oferă următoarea mărturie: „Augustus Naef, Secretar al Conciliului din St. Gall, într-o lucrare publicată în 1850, menţionează succesul mişcării Baptiste. El spune: ‚Ei botezau pe cei care au crezut la fel ca ei în râuri şi lacuri, într-un butoi mare de lemn în Piaţa Măcelarului înaintea unei mari mulţimi” (op. cit., p. 119).

Zwingli de asemenea depune mărturie în favoarea afundării ca practică a Anabaptiştilor, când le răspunde sarcastic: „Veste bună! Să mergem toţi pentru o afundare în Limmat!” (Verduin, op. cit., p. 217). Citându-l pe Manz, care vorbea despre botez ca o „intrare sub [apă]”, Zwingli a afirmat: „Cel care vorbeşte de intrare sub [apă], să intre [de tot]” (Ibid.). Cuvintele lui au inspirat legea dată de magistraţi, „Qui mersus fuerit mergatur”, „cine afundă va fi afundat”, sub care Manz a pierit înecat în apele Limmat-ului (Christian, op. cit., p. 122).

În landurile germane sudice, imersia era modul practicat de Anabaptişti. „Liderii Anabaptişti, Hubmaier, Denck, Hatzer, Hut, au apărut de asemenea în Augsburg şi au adunat o congregaţie de o mie o sută de membri. Ei botezau prin afundare. Rhegius a întărâtat pe magistrat împotriva lor: liderii au fost aruncaţi în închisoare, iar unii executaţi” (Schaff, op. cit., vol. VII, p. 377).

Jarrel citează definiţia pe care o dă Hubmaier botezului în Despre botezul creştin al credincioşilor. „A boteza în apă înseamnă a acoperi mărturisitorul păcatelor sale în apă externă, conform poruncii divine şi a-l înscrie în numărul celor separaţi pe baza propriei mărturisiri şi dorinţe” (Jarel, op. cit., p. 200).

Menno Simons spune: „după ce vom căuta cu cea mai mare stăruinţă, nu vom găsi un alt botez în afară de afundarea în apă [doopsel inden water] care să fie primit de Dumnezeu şi susţinut în Cuvântul Său” (Robinson, op. cit., p. 499).

Deşi Protestanţii priveau cu indiferenţă înspre mod, imersia era preferată. Luther o prescria pentru serviciul de botezare. Zwingli scria despre înţelesul cuvântului botez: „În primul rând este folosit pentru afundarea în apă prin care suntem dedicaţi individual vieţii creştine” (Bromiley, op. cit., p. 132). Mărturisirea de la Schleitheim nu menţionează modul, dar nu fiindcă Anabaptiştii îl priveau cu indiferenţă, ci fiindcă opoziţia faţă de ei nu se datora acestui punct.

Botezul era atât de important pentru Anabaptişti datorită înţelesului lui. „Botezul unui credincios este un simbol al scufundării în moartea lui Cristos şi al învierii (‚naşterii din nou’) în învierea Sa. Nimeni nu poate intra în Împărăţie dacă nu a fost născut din nou (Ioan 3:3), iar acesta era evenimentul spiritual simbolizat de botezul în apă în comunitate” (Littell, op. cit., p. 84). Imersia era singurul mod care putea simboliza corect „scufundarea în moartea lui Cristos” şi aducerea la viaţă în învierea Sa. Nici turnarea, nici stropirea cu apă nu simbolizează exact evenimentul spiritual portretizat de botez.

Dovezile în favoarea imersiei sunt copleşitoare. Dacă au existat într-adevăr excepţii de la regula botezului prin imersie, acestea au fost sporadice şi s-au datorat perioadei de tranziţie de la Catolicism sau Protestantism la Anabaptism al persoanelor implicate.

Anabaptiştii considerau că doar adulţii sunt candidaţi potriviţi pentru botez, din moment ce se cerea o anumită înţelegere a responsabilităţilor unui Creştin; ei învăţau că apa este doar un simbol al spălării şi curăţirii interioare; considerau imersia ca fiind ilustraţia potrivită a lucrării interioare a Duhului Sfânt în regenerare; ei considerau că doar bisericile lor botezau corect şi îndeplineau lucrarea lui Cristos.

[dintr-un articol preluat de pe resursecrestine.ro, scris de Raul Enyedi]

Despre doctrina uceniciei la anabaptisti

Opiniile diferite ale celor trei tabere, Catolice, Protestante şi Anabaptiste, cu privire la autoritatea Scripturii a dus la percepţii diferite asupra felului credinţei şi a rolului ei în mântuire. Percepţiile diferite ale credinţei au dus la moduri diferite de trăire a vieţii.

Biserica Romei predica virtutea faptelor, dar nu o practica. Laicii erau îndemnaţi spre fapte bune şi trăire virtuoasă, dar Biserica punea la dispoziţia păcătosului şi mijloacele de a-şi cumpăra sau câştiga dreptul de a ajunge în rai.

Luther şi ceilalţi reformatori au înlocuit faptele pentru câştigarea mântuirii cu credinţa. Credinţa a fost centrul teologiei Protestante. Luther a mers atât de departe încât a refuzat să recunoască Epistola lui Iacov ca inspirată, considerând-o „epistolă de paie” deoarece insista asupra unei credinţe validate prin fapte. Dar combinaţia doctrinelor incapacităţii omului de a face ceva pentru a se mântui cu credinţa teoretică mântuitoare a dus la o concepţie nefericită şi la un eşec moral al Protestantismului. „Dacă cineva are credinţă, adulterul nu este păcat”, spunea Luther în faimoasa sa predică despre căsătorie (Jarrel, Baptist Church Perpetuity, p. 228).

Luther scria lui Philip Melachton de la Wartburg, într-o scrisoare datată 1 August 1521: „Hai, acceptă! Fii păcătos! Şi nu păcătui pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul, până la capăt! Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate enorme! (Lucien Lefabvre, Martin Luther, un destin, p. 112). În 1530, îi scria lui Weller, „Sunt momente în care trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt, să comiţi vreun păcat din ură şi dispreţ faţă de diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz de conştiinţă… Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şi-ţi spune: ‚Să nu bei!’, răspunde-i imediat: ‚Ba chiar o să beau pentru că tu nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn!’ Trebuie întotdeauna să faci ceea ce Satana îţi interzice!” Şi adaugă: „Ce alt motiv crezi că am să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară!” Şi apoi, „Oh, dac-aş putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!” (Ibid, p. 193).

Mesajul lui Luther este şocant, dar chiar dacă ar fi să luăm în considerare argumentul că Luther exagera doar, cum făcea adesea, o analiză a efectului predicilor sale printre populaţia protestantă va arăta că aceste lucruri nu se rezumau doar la teorie, dar erau luate în serios şi practicate. Doctrinele voinţei sclave, supuse naturii păcătoase, a predestinării şi a salvării prin credinţă teoretică a dus în Protestantism la scuzarea păcatului. Această combinaţie periculoasă a provocat asaltul Anabaptist asupra eticii Protestante.

Hans Denck scria: „Pe de o parte, unii spun că au libertate a voinţei. Cu toate acestea nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic lucru pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Pe de altă parte sunt cei care spun că nu au voinţa liberă deoarece văd că nu pot face ce este bine. Cu toate acestea, nu permit cuvântului [adică cuvântului interior – mărturiei Duhului şi a conştiinţei] să lucreze în ei (Matei 23).

În ele însele, ambele opinii sunt adevărate, dar ambele sunt şi false. Fiindcă ambele vorbesc despre fiinţa umană ca neexistând altă temelie decât a ei înşişi. Una este lăudăroasă şi arogantă cu privire la libertatea umană în vreme ce cealaltă caută doar scuze. ‚Dumnezeu este responsabil’.

Prima opinie, aceea că voinţa este liberă, este o pretenţie neruşinată şi prostească ce nu lasă loc pentru teama de Dumnezeu. Presupune arogant, Pot face ceea ce vreau să fac (Iacov 4, Proverbe 12 şi 28). A doua opinie este o smerenie ipocrită şi o viclenie care vrea să ne facă să credem că se acordă onoare lui Dumnezeu şi nu omului. Dar cu siguranţă că nu este o negare a sinelui – de fapt, creşte egoismul. Aceasta este cea mai înaltă formă de aroganţă şi mândrie” (Liechty, Early Anabaptist Spirituality, p. 129-130).

„De aceea, întregul creştinism nominal este plin de adulterini, avari, beţivi şi alţii de aceeaşi teapă” (Williams, op. cit., p. 106). „Cuvântul lui Dumnezeu este deja în tine înainte să îl cauţi, îţi dă înainte ca tu să ceri, îţi deschide înainte ca tu să baţi. Nimeni nu vine de la sine la Cristos decât dacă îl trage Tatăl, ceea ce El face cu adevărat, după bunătatea Sa. Cine vrea să vină, ne-tras, din proprie iniţiativă, presupune că îi dă lui Dumnezeu ceva ce nu a primit de la El. Doreşte să merite ceva de la Dumnezeu, pentru a nu trebui să Îi mulţumească pentru harul Său … De aceea, nimeni nu se poate lăuda înaintea lui Dumnezeu pentru faptele sau credinţa sa, fiindcă oricine se mândreşte, are suficientă mulţumire de sine şi este unul din acei bogaţi pe care Dumnezeu îi izgoneşte. Plinătatea de sine otrăvitoare a firii pe care omul şi-a asumat-o împotriva lui Dumnezeu şi fără Dumnezeu ar trebui şi trebuie mortificată. Când aşa ceva a început într-o persoană, iar aceasta şi-o atribuie sieşi, Îl jefuieşte pe Dumnezeu de onoarea cuvenită şi soarbe otrava şi laptele diavolului, şi mai mult, toate pentru dorinţa sa de a fi cineva înaintea lui Dumnezeu, ceea ce nu este. Dar oricine nu vrea să îndure această lucrare de mortificare, ci preferă să practice lucrările întunericului, nu se va putea scuza înaintea nici unei fiinţe, cu atât mai puţin înaintea lui Dumnezeu” (Ibid, p. 107, 108).

Hubmaier spunea: „Tocmai sub mantia acestor jumătăţi de adevăruri mai sus menţionate, [1. ‚Noi credem. Credinţa ne mântuieşte. 2. Nu putem face nimic bun, Dumnezeu lucrează în noi voinţa şi înfăptuirea, nu avem voinţă liberă”] au ajuns să domine toate felurile de răutate, infidelitate şi nedreptate. Căci după cum toate istoriile demonstrează, lumea este mai rea acum (să ne audă Dumnezeu plângerea) decât a fost acum o mie de ani. Toate acestea au loc, din păcate, sub aparenţa evangheliei. Căci imediat ce le spune cineva, este scris (Ps. 37:27): Depărtaţi-vă de rău şi faceţi binele – imediat ei răspund „Nu putem face nimic bun; toate lucrurile au loc după hotărârea lui Dumnezeu şi din necesitate” – înţelegând prin aceasta că li se permite să păcătuiască. Dacă cineva spune mai departe: Este scris (Ioan 5:29; 15:6; Mat. 25:41) că cei ce fac răul vor merge în focul veşnic, imediat ei găsesc un şorţ de frunze de smochin cu care îşi acoperă infracţiunile şi spun: „Doar credinţa ne mântuieşte, nu faptele noastre.” Într-adevăr, am auzit de la mulţi oameni că de mult timp nu s-au rugat, nici nu au postit, nici nu au dăruit din milă deoarece preoţii lor le spun cum faptele lor nu sunt de nici un folos înaintea lui Dumnezeu şi de aceea ei renunţă imediat la ele” (Williams, op. cit., p. 115).

Hans Hut afirma: „oricine se încrede în ei [în Reformatori] va fi înşelat, căci doctrina lor nu este altceva decât credinţă, şi nu merge mai departe… Oh, cât de lamentabil înşeală ei întreaga lume în vremurile noastre… cu credinţa lor falsă şi născocită, o credinţă care nu este urmată de nici o îmbunătăţire morală” (Verduin, op. cit., p. 105). Michael Sattler îi condamna pe Reformatori pentru acelaşi lucru, spunând că ei „aruncă faptele fără credinţă atât de mult într-o parte încât construiesc o credinţă fără fapte” (Ibid.).

În nici un alt domeniu nu au ieşit Anabaptiştii mai mult în evidenţă decât în acest aspect practic. Philip de Hesse, pe ale cărui domenii Anabaptiştii s-au bucurat de mai multă toleranţă decât în celelalte landuri germane, spunea: „Eu văd cu adevărat mai multă îmbunătăţire morală printre ei decât printre cei care sunt luterani” (Verduin, op. cit., p. 108). Aşa de mare era diferenţa dintre Anabaptişti şi ceilalţi încât oricine încerca să ducă o viaţă curată era suspectat de a fi Anabaptist. Harold Bender, în faimosul său eseu „Viziunea Anabaptistă”, a citat o mărturie pozitivă din partea unuia dintre marii adversari ai Anabaptiştilor, Franz Agricola: „Printre sectele eretice existente, nu este nici una care în aparenţă duce o viaţă mai pioasă decât Anabaptiştii. Cât priveşte viaţa lor publică, exterioară, ei sunt ireproşabili. Între ei nu se găseşte nici o minciună, înşelăciune, înjurătură, ceartă, limbaj respingător, mâncare şi băutură intemperată, afişare a bunurilor personale, ci umilinţă, răbdare, dreptate, îngrijire, cinste, cumpătare, sinceritate într-o aşa măsură că s-ar putea presupune că ei aveau Duhul lui Dumnezeu” (Hershberger, Recovery of the Anabaptist Vision, p. 45).

Chiar şi Reformatorii admiteau aceasta. Capito mărturiseşte că radicalii „se păzeau de viciile ofensatoare atât de comune printre ai noştri” (Verduin, op. cit., p. 108). Predicatorii Reformaţi din Berna observau: „Anabaptiştii au asemănarea unei pietăţi exterioare într-un grad mult mai ridicat decât noi sau celelalte biserici care, în uniune cu noi, îl mărturisesc pe Cristos; şi ei evită păcatele ofensatoare care sunt foarte comune printre noi” (Verduin, op. cit., 109). Luther recunoaşte aceasta, dar încearcă să scape astfel: „Doctrina şi viaţa trebuie deosebite una de cealaltă. La noi, conduita este la fel de rea ca cea a papiştilor. Noi nu ne opunem lor pe baza conduitei. Hus şi Wyclif, care subliniau conduita, nu erau conştienţi de asta… dar să tratezi doctrina, aceasta înseamnă să faci faţă cu adevărat problemelor” (Verduin, op. cit., p. 108).

Caspar Schwenckfeld, discipol al lui Luther, care mai târziu a devenit Spiritualist, afirma: „Sunt calomniat, atât de predicatori cât şi de alţii, că sunt Anabaptist, la fel cum tuturor celor care trăiesc o viaţă creştină adevărată, pioasă, li se dă aproape peste tot acest nume” (Hershberger, op. cit., p. 46-47). „Bullinger însuşi se plângea că ‚există unii care în realitate nu sunt Anabaptişti, dar şi-au pronunţat aversiunea faţă de senzualitatea şi frivolitatea lumii, prin urmare condamnând păcatul şi viciul, fiind în consecinţă numiţi sau numiţi greşit Anabaptişti de persoane capricioase.’ Vasta colecţie de materiale originale Anabaptiste, numită comun Taufer-Akten, care se află în curs de publicare, conţine un număr de ilustraţii specifice ale acestui fapt. În 1562 un anume Caspar Zacher din Wailblingen în Wittemberg a fost acuzat că ar fi fost Anabaptist, dar registrele curţii relatează că din moment ce acesta era un om invidios care nu se putea înţelege cu alţii, şi care începea deseori certuri, făcându-se de asemenea vinovat de faptul că înjura şi blestema şi avea asupra lui o armă, el nu a fost considerat a fi Anabaptist. Pe de altă parte, în 1570, un anume Hans Jager din Vohringen în Wurttemberg a fost adus înaintea curţii sub suspiciunea de a fi Anabaptist în primul rând fiindcă nu înjura şi trăia o viaţă ireproşabilă” (Ibid.).

Anabaptiştii erau dedicaţi teologiei „uceniciei”. Pentru ei, creştinul era mântuit din păcatele sale, nu în ele. Creştinul putea să cadă în păcat, dar nu putea trăi în el. Cine trăia în păcat nu era considerat a fi mântuit, indiferent cât de drept era în doctrină. Călăuzirea Duhului nu se rezuma doar la călăuzirea în adevărata doctrină, ci în aplicarea acesteia în viaţa de zi cu zi. Bender susţine că „Marele cuvânt al Anabaptiştilor nu a fost ‚credinţa’, ca pentru reformatori, ci ‚urmarea’ (nachfolge Christi)” (Hershberger, op. cit., p. 43).

Pentru ei, iubirea aproapelui era dovada naşterii din nou. Thomas Manz spunea din închisoare în una din ultimele sale scrieri: „De aceea, urmându-l pe Cristos pe adevărata cale pe care El Însuşi ne-a arătat-o, adevăraţii Săi slujitori nu trebuie să urască pe nimeni. Avem înaintea noastră această lumină a vieţii şi ne bucurăm să mergem pe acea cale. Dar oricine este plin de ură şi invidie, oricine trădează, acuză, bate şi se ceartă în mod mizerabil, nu poate fi Creştin” (Liechty, op. cit., p. 19).

Acest fel de viaţă le-a atras simpatia şi aderenţa multora. Wenger îl citează pe Sebastian Franck care scria în 1530: „S-a ridicat din litera Scripturii, independentă de bisericile de stat, o nouă sectă care a fost numită Anabaptişti… Prin impresia bună a acestei secte şi chemarea lor la litera Scripturii la care ei aderau strict, şi-au atras în sânul lor multe mii de inimi temătoare de Dumnezeu care aveau zel pentru Dumnezeu” (Hersberger, op. cit., p. 175). Harold Bender îl citează pe Franck: „Anabaptiştii … au câştigat în scurt timp o mare mulţime de discipoli… atrăgând multe suflete sincere care aveau râvnă pentru Dumnezeu, căci ei nu învăţau altceva decât iubirea, credinţa, şi crucea. Se arătau a fi umili, răbdători sub multă suferinţă; ei frâng pâinea între ei ca dovadă a unităţii şi iubirii. Se ajută cu credincioşie unii pe alţii şi îşi spun unii altora fraţi… Au murit ca martiri, cu răbdare şi umilinţă îndurând orice persecuţie” (Hershberger, op. cit., p. 46).

Anabaptiştii se luptau, asemenea grupărilor disidente dinaintea lor, împotriva standardului moral mediocru comun acceptat în societate/Biserică. Din această cauză au fost identificaţi cu Donatiştii şi Catharii.

Au fost acuzaţi că se cred sfinţi, fără păcat. Însă ei întotdeauna au respins perfecţionismul. Menno spunea: „Să nu credeţi că ne lăudăm că suntem perfecţi şi fără păcat. Deloc. Cât despre mine, eu mărturisesc că deseori rugăciunile mele sunt amestecate cu păcat şi neprihănirea mea cu prihana” (Verduin, op. cit., p. 103). Hubmaier răspunde aceleiaşi acuzaţii: „Dar acuzaţia că ne lăudăm că nu mai putem păcătui după botez şi alte asemenea lucruri, este o nedreptate monstruoasă. Fiindcă noi ştim că atât înainte cât şi după botez, suntem nişte bieţi păcătoşi mizerabili, şi dacă spunem că nu păcătuim, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” (Estep, op. cit., p. 155).

Urmarea lui Cristos, imitarea Lui, le aducea ură, dispreţ, suferinţe, persecuţie şi de multe ori sfârşitul tragic în mâinile călăilor. Experimentarea „Cristosului amar”, după cum numeau toate aceste suferinţe, era pentru ei o dovadă incontestabilă a adevăratei ucenicii. Persecuţia şi martirajul le întăreau convingerea că ei reprezintă adevărata turmă a lui Cristos, care a profeţit că urmaşii Lui vor fi persecutaţi. Într-adevăr, mulţi au murit cu o rugăciune, o cântare sau un îndemn pentru spectatori pe buze, demni şi neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Domnul lor până la capăt.

Cele trei mari tabere promovau un „creştinism” diferit nu doar în aparenţă, ci în esenţă. Catolicismul vede în primirea harului prin intermediul unei instituţii sacramentale-sacerdote esenţa creştinismului. Protestantismul are ca esenţă experimentarea harului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei prin credinţă. Pentru Anabaptism, esenţa creştinismului este transformarea vieţii prin credinţă, în imitarea lui Cristos. Aceste trei concepte nu se puteau amesteca.

Standardul moral Anabaptist era cel găsit, prin intermediul Scripturilor, în persoana lui Isus Cristos. Ei considerau lumea Catolică şi Protestantă ca fiind căzută în păcat şi despărţită de Dumnezeu, fiind deci o piedică în încercarea lor de a se apropia cât mai mult de standardul lor. De aceea, în încercarea de a persevera spre sfinţenie, Anabaptiştii promovau o separare a credinciosului de cei necredincioşi. În Mărturisirea de la Schleitheim, ei declarau:

„IV. Noi suntem de acord [după cum urmează] asupra separării: O separare va fi făcută de răul şi de ticăloşia pe care diavolul a sădit-o în lume; în acest fel, pentru a nu avea pur şi simplu părtăşie cu ei [cei răi] şi să nu alergăm împreună cu ei spre mulţimea abominaţiilor lor. Aşa stau lucrurile: Din moment ce toţi cei care nu umblă în ascultare faţă de credinţă, şi nu s-au unit cu Dumnezeu aşa încât să dorească să Îi împlinească voia, sunt o mare abominaţie înaintea lui Dumnezeu, nu este posibil ca altceva să crească sau să iasă din ei decât lucruri abominabile. Căci cu adevărat toate făpturile se găsesc în doar două clase, buni şi răi, credincioşi şi necredincioşi, întuneric şi lumină, lumea şi cei [care au ieşit] din lume, templul lui Dumnezeu şi idolii, Cristos şi Belial; şi nici unul nu poate avea parte de la celălalt” (Noll, Confessions and Catechisms of the Reformation, p. 52, 53).

Deoarece nu credeau într-o izolare a individului de restul oamenilor, doctrina separării i-a condus spre cea mai mare doctrină „radicală” predicată de ei, doctrina despre biserică.

[dintr-un articol de Raul Enyadi, preluat de pe resursecrestine.ro]

Anabaptistii si doctrina despre biserica

După doctrina despre autoritatea Scripturilor, doctrina despre biserică reprezintă al doilea mare punct de divergenţă dintre tabăra Anabaptistă şi cea Catolică şi Protestantă. De asemenea, această doctrină ne ajută să îi diferenţiem pe Anabaptiştii propriu-zişi de restul Radicalilor.



1. Componenţa bisericii. Cu toţii recunoşteau că societatea se împărţea în oameni pioşi şi oameni necredincioşi. Polemicile izvorau din atitudinea fiecăruia faţă de necredincioşi. Trebuiau aceştia să fie acceptaţi în biserică şi acolo învăţaţi în speranţa îmbunătăţirii lor? Sau biserica trebuia să fie constituită doar din credincioşi? În acest punct, existau doar două tabere, deoarece Protestanţii aveau aceeaşi poziţie cu Catolicii.

Pentru Catolici, nu conta dacă cineva era virtuos sau nu atât timp cât îşi împlinea datoriile faţă de biserică. Nici o îmbunătăţire a vieţii nu era pretinsă pentru a fi membru în Biserica Romană, ea recrutându-şi membri încă de la naştere.

Pentru Protestanţi, problema era mai delicată, deoarece ei încercau să îşi construiască bisericile ajutându-se de Scriptură. Aceasta arăta spre o biserică a credincioşilor în mijlocul unei societăţi necredincioase. Reformatorii păreau tentaţi de o astfel de perspectivă, dar le era teamă să adopte o atitudine atât de radicală, căci ar fi pierdut atât susţinerea autorităţilor, cât şi cea a populaţiei. Biserica nu era pregătită să îi dea afară pe membri necredincioşi. Societatea nu era pregătită să fie dată afară din Biserică. Au ales varianta acceptării necredincioşilor în rândurile lor – măcar pentru un timp, până vor fi învăţaţi adevăratul creştinism, se gândea Luther. El avea chiar un proiect în care vieţile membrilor să fie atent urmărite, iar cei care dovedeau că aveau o conduită creştină să fie trecuţi într-un registru separat şi să fie adunaţi aparte de restul, pentru un studiu mai atent al Scripturilor. Ecclesiola in ecclesia, propunea Luther. A fost însă nevoit să abandoneze proiectul, deoarece nu erau destui care să întrunească condiţiile…

Anabaptiştii, care construiau o Biserică după modelul apostolic, pretindeau că doar cei credincioşi sunt candidaţi potriviţi pentru membralitatea în biserică. Biserica trebuia să fie păstrată curată şi să se purifice în mod continuu. Aceasta a fost una din cauzele ruperii legăturilor dintre Protestanţi şi Anabaptişti şi a migrării multor Protestanţi în tabăra radicală.

Datorită luptei lor pentru puritate, atât la nivel de individ cât şi la nivel de biserică, Anabaptiştii au fost acuzaţi ca fiind Donatişti şi Catari. Justus Menius, asociatul lui Luther şi unul din cei mai mari duşmani ai Anabaptiştilor, spunea despre ei: „Asemenea Donatiştilor cu mult timp în urmă, ei caută să se rupă de Biserică deoarece noi permitem oamenilor răi să rămână în Biserică. Ei caută să adune o Biserică pură, şi oriunde se petrece aşa ceva, este sigur că ordinea publică va fi răsturnată, deoarece o Biserică pură nu este posibilă, după cum Cristos a menţionat deseori – noi trebuie prin urmare să îi tolerăm” (Verduin, op. cit., p. 104).

Luther afirma: „De la începutul Bisericii ereticii au menţinut că Biserica trebuie să fie sfântă şi fără păcat. Deoarece au văzut că unii în Biserică erau servi ai păcatului, de aceea au negat că Biserica era Biserică, şi au organizat secte… Aceasta este originea Donatiştilor şi a Catarilor… şi a Anabaptiştilor din vremurile noastre. Toţi aceştia strigă într-un cor mânios că Biserica adevărată nu este Biserică deoarece văd că păcătoşi şi oameni fără Dumnezeu sunt amestecaţi în ea, şi s-au separat de ea… Schwarmer [fanaticii], … arată că… prin această sfinţenie prea mare nu sunt nici o Biserică, ci doar o sectă a diavolului” (Verduin, op. cit., p. 107). Mai târziu, Calvin afirmă acelaşi lucru. „Demult erau două feluri de eretici, Catarii şi Donatiştii. Aceştia, atât primii cât şi ultimii, se aflau în aceeaşi fantezie în care sunt şi visătorii contemporani atunci când caută o Biserică în care să nu fie nimic de cenzurat. Ei se despart de creştinism pentru a nu fi murdăriţi de imperfecţiunile altora… Să fie aceasta o dovadă pentru noi că vine de la diavolul, care, sub acoperirea zelului pentru perfecţiune ne umflă de mândrie şi ne seduce prin ipocrizie aşa încât să abandonăm turma lui Cristos… Căci deoarece nu există iertare de păcate nici vreo mântuire nicăieri altundeva, Fapte 4:12 [Calvin răstălmăceşte acest verset, care afirmă de fapt că nu există mântuire în afara persoanei lui Isus, nu în afara vreunei biserici]. De aceea, chiar dacă am avea aparenţa unei sfinţenii mai mult decât angelice, dacă printr-o astfel de presupunere ajungem să ne separăm de societatea creştină am devenit diavoli” (Verduin, op. cit., p. 102).

Dezvoltând argumentele lui Luther şi Calvin, ajungem la concluzii bizare: dacă trăirea unei vieţi cât mai imaculate este o dovadă clară că cineva este condus de diavol, atunci şi reciproca trebuie să fie valabilă: cu cât cineva ar trăi mai murdar, cu atât ar aduce o dovadă mai clară că vine de la Dumnezeu.

Anabaptiştii susţineau opusul în Mărturisirea de la Schleitheim: „De aici ar trebui să învăţăm că orice nu este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Cristos nu poate fi altceva decât o abominaţie pe care ar trebui să o alungăm şi de care ar trebui să fugim. Prin aceasta se înţelege toate lucrările şi serviciile bisericeşti Catolice şi Protestante, întrunirile şi participarea la slujbele bisericilor lor, casele de băutură, treburile civice, jurămintele rostite în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt înălţate de lume, şi cu toate acestea sunt îndeplinite în contradicţie clară faţă de porunca lui Dumnezeu, în conformitate cu toată nelegiuirea care este în lume. De toate aceste lucruri noi vom fi separaţi şi nu vom participa la ele, căci nu sunt decât o abominaţie, şi sunt cauza pentru care noi suntem urâţi înaintea lui Isus Cristos., care ne-a eliberat din sclavia cărnii şi ne-a pregătit pentru slujirea lui Dumnezeu prin Duhul pe care ni l-a dat” (Noll, Ibid., p. 53).

În viziunea Anabaptiştilor, biserica adevărată era compusă doar din credincioşi, Îl servea pe Cristos conform învăţăturii sănătoase şi se purifica în mod continuu pentru a se asemăna tot mai mult cu Capul ei.



2. Natura bisericii

Catolicii afirmau că Biserica lor era singura adevărată, că era universală şi vizibilă şi că individul nu putea ajunge la Cristos decât prin medierea Bisericii. Neander spune: „Întregul punct de vedere Catolic se bazează pe aceasta, că relaţia dintre conştiinţa religioasă şi Cristos este făcută a depinde de medierea efectuată de Autoritatea Bisericii şi astfel aceasta din urmă este făcută a fi punctul capital şi fundamental” (Ibid., p. 684). Din moment ce nu se putea ajunge la Cristos decât prin Biserică, nu putea exista mântuire în afara ei; astfel s-a dezvoltat doctrina extra ecclesia nulla salus – nu există mântuire în afara bisericii.

Când Luther a fost excomunicat din Biserica Catolică, el s-a folosit de vechiul argument pe care Augustin l-a adus în polemica cu Donatiştii. Luther a afirmat existenţa unei Biserici universale invizibile, asupra căreia papa nu avea nici o putere. Interpretarea luterană a Ecclesiei Catholica [Biserica Universală] din Crezul Apostolic a fost următoarea: Biserica era „o comunitate de oameni răspândiţi în întreaga lume, dar care sunt într-un acord în ce priveşte Evanghelia, care au în comun acelaşi Cristos, acelaşi Duh Sfânt, aceleaşi Sacramente, fie că adoptă obiceiuri identice sau diferite” (Neander, op. cit., p. 686). Zwingli a dezvoltat şi mai mult ideea. El învăţa că Biserica este „comunitatea oamenilor legaţi împreună de o credinţă şi un duh” (Ibid.). El diferenţiază între Biserica vizibilă, compusă din toţi credincioşii declaraţi, şi cea invizibilă, compusă doar din credincioşii adevăraţi. Calvin înţelegea că Biserica era compusă din toţi aleşii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată.

În organizarea vizibilă a bisericilor lor, Reformatorii au păstrat formula Catolică. Ei au organizat masele în biserici teritoriale, compuse din toţi locuitorii teritoriilor respective [Volkskirche]. Bisericile lor vizibile se asemănau foarte mult cu cea Catolică, exceptând faptul că nu erau „universale”. În statele Protestante, frontierele administrative erau şi frontierele religioase. Biserica se confunda cu Statul.

Între radicali existau de asemenea opinii diferite în ce priveşte natura bisericii. Spiritualiştii Franck şi Schwenckfeld vedeau o biserică pur invizibilă, neadunată, spirituală, care nu avea nici un sacrament extern. Munzer şi mai apoi Anabaptiştii Revoluţionari identificau Biserica cu Împărăţia lui Cristos şi cu Statul secular. Anabaptiştii hutteriţi vedeau Biserica şi comunitatea ca fiind identice, ei formând comunităţi închise separate de societate. Anabaptiştii evanghelici se opuneau tuturor acestor concepte.

Anabaptiştii respingeau doctrina „bisericii invizibile”’ (deşi Hubmaier, Philips şi alţii fac referiri la ea). Franklin H. Littell spune, „Încuviinţez din toată inima denunţarea lui Robert Friedmann a doctrinei ‚bisericii invizibile’ ca străină de Anabaptism. Această învăţătură, care are ca efect şi probabil ca origine atribuirea unui înţeles spiritual [nu literal] termenului, a fost, din secolul 16 până astăzi principalul tunel subteran prin care liderii Bisericilor Protestante recunoscute au putut scăpa din locul în care insurgenţa lor biblică i-a condus la început” (Hershberger, op. cit., p. 122, [notă]).

Bender afirmă: „Mişcarea Anabaptistă originală a respins ideea unei biserici invizibile, care a fost o invenţie a lui Luther, susţinând căci comunitatea creştină din orice loc anume este la fel de vizibilă pe cât creştinul, iar caracterul ei creştin trebuie să fie ‚vizibil’” (Mennonite Encyclopedia, capitolul Church, doctrine of).

În locul Bisericii universale invizibile şi a bisericii maselor [Volkskirche, Corpus Christianum] ei puneau biserica locală vizibilă, „adunarea credincioşilor” [Gemeinde, Corpus Christi]. Doar cei care mărturiseau credinţa în Isus aveau dreptul şi onoarea de a fi membri în Biserica Sa. „Accentul Anabaptismului secolului şaisprezece a fost asupra preocupării Noului Testament pentru adunarea bisericii celor regeneraţi” (Estep, op. cit., p. 182).

Această biserică vizibilă nu putea fi decât o asociere voluntară a credincioşilor. Anabaptiştii aveau repulsie faţă de utilizarea forţei. Conceptul de membralitate forţată, de botez forţat (Catolicii şi Protestanţii practicau botezarea forţată a copiilor evreilor şi Anabaptiştilor) le era complet străin. Hans Denck spunea: „în materie de credinţă, totul trebuie să fie liber, voluntar şi fără constrângere” (Vedder, op. cit., p. 160).

Despre Grebel şi grupul său de la Zurich, Fritz Blanke spune: „Ei au căutat o biserică liberă într-un sens dublu: o congregaţie liberă faţă de stat şi bazată pe o membralitate voluntară. Acesta a fost primul ţel al Anabaptiştilor” (Hershberger, Ibid., p. 60).

Anabaptiştii au urmat principiul nou testamentar, construind biserici independente, compuse doar din credincioşi, care se asociau voluntar în jurul a trei mari scopuri comune: închinarea înaintea lui Dumnezeu, slujirea reciprocă şi continuarea lucrării începute de Cristos.

[dintr-un articol de Raul Enyedi, preluat de pe resursecrestine.ro]

Anabapstistii si mantuirea

A doua mare doctrină care i-a adus pe Anabaptişti în conflict direct cu Catolicii şi cu Protestanţii a fost doctrina mântuirii.

Catolicismul susţinea că mântuirea este conţinută de Biserică şi era administrată tuturor membrilor prin intermediul sacramentelor, începând cu botezul pruncilor. Credinţa, în viziunea Catolică, era încuviinţarea intelectuală a dogmelor formulate de Biserică. Teologia Catolică răspundea sentimentului de vină datorat păcatului prin doctrinele confesiunii păcatelor şi a penitenţei. Păcătoşii puteau avea acces la neprihănire şi rai datorită excedentului de merit al sfinţilor şi al lui Isus, excedent care a fost încredinţat Bisericii pentru administrare. Biserica administra acest surplus celor care îşi împlineau datoriile faţă de ea. Omul îşi putea, deci, câştiga mântuirea prin faptele sale.

Oricine consideră Scriptura ca fiind normativă, va ajunge să pună la îndoială mântuirea prin sacramente, prin fapte. La fel a făcut şi Luther. Citirea Scripturii l-a dus spre afirmarea mântuirii prin credinţă, nu prin fapte, prin har, nu prin merit, aşa cum pretindea Biserica Catolică. Sola fide! Sola gratia! Numai credinţa! Numai harul! – striga el. Mântuirea este prin har! Justificarea este prin credinţă! Teologia lui Luther era concentrată asupra eliberării de sub vină. Credinţa era privită în sensul tradiţional, de acceptare intelectuală a lucrării Cristosului istoric, dar Luther îi adăuga sensul de fide, încredere deplină în Dumnezeu. Faptele bune, viaţa schimbată, erau o consecinţă dezirabilă a experienţei unui creştin, dar absenţa lor nu însemna lipsa mântuirii.

Teologia lui Luther conţine o inconsecvenţă majoră, pe care ceilalţi Reformatori au eliminat-o. El privea botezul pruncilor ca un sacrament mântuitor, în vreme ce afirma că mântuirea este prin credinţă. Estep remarcă just că „…în Luteranism a existat dintotdeauna o contradicţie ireconciliabilă între teologia justificării prin credinţă şi susţinerea teologică a botezului pruncilor” (op. cit., p. 145).

Şi pentru Zwingli, credinţa – dar al lui Dumnezeu – putea exista fără fapte. El spune: „Împotriva celor care acceptă ideea de neconceput că semnele [faptele] confirmă credinţa, putem opune cazul botezului pruncilor, căci botezul nu poate confirma credinţa în prunci, deoarece pruncii nu sunt capabili să creadă (Bromiley, op. cit. p. 139).

Anabaptiştii recunoşteau mântuirea prin har, prin credinţă, dar pentru ei credinţa nu era doar o încuviinţare mentală a anumitor adevăruri, ci sursa unei noi vieţi în Cristos, urmând naşterii din nou a Duhului. Nu putea exista credinţă în viziunea lor, fără naşterea din nou, acea transformare totală prin care omul devenea predispus spre sfinţenie, urând păcatul. „Tocmai acest element constitutiv [necesitatea naşterii din nou] i-a diferenţiat pe Anabaptişti atât de ‚neprihănirea prin fapte’ romano-catolică cât şi de ‚sola fida’ luterană” (Franklin Littell, Ibid., p. 84).

Hubmaier, în articolele sale de credinţă de la Waldshut, face deosebirea între credinţa teoretică a lui Luther şi credinţa practică a Anabaptiştilor.

„1. Doar credinţa ne face sfinţi înaintea lui Dumnezeu; 2. Această credinţă este o recunoaştere a milei lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o dându-l pe singurul Său Fiu. Aceasta exclude orice creştini prefăcuţi, care nu au mai mult decât o credinţă istorică în Dumnezeu. 3. O asemenea credinţă nu poate rămâne pasivă ci trebuie să erupă (aussbrechen) spre Dumnezeu în mulţumiri şi spre omenire în tot felul de fapte de dragoste frăţească. Astfel, orice acte religioase deşarte, cum ar fi lumânările, ramurile de palmier şi apa sfinţită trebuie respinse” (Estep, op. cit., p. 145).

Pentru Anabaptişti, credinţa mântuitoare era o credinţă vie, care producea fapte şi putea fi testată prin ele. Această credinţă nu producea doar justificarea, ca pentru Protestanţi, ci sfinţirea.

[dintr-un articol de Raul Enyedi, de pe resursecrestine.ro]