Disciplina bisericească reprezenta un alt punct important în care Anabaptiştii difereau de oponenţii lor. În timpul acela, disciplina era o particularitate Anabaptistă, ei fiind singurii care o practicau după modelul nou testamentar.
Biserica Catolică nu practica decât excomunicarea, prin care înţelegea pierderea mântuirii. Nu exista o purificare morală în rândurile ei, ci doar una doctrinară. Ereticii erau confruntaţi cu dogma, iar dacă nu se conformau, erau condamnaţi la moarte, pedeapsă care a fost de cele mai multe ori executată. Nimeni nu a fost ars însă pentru că a fost depravat şi imoral.
Problema disciplinei între Protestanţi se asemăna cu cea din tabăra Catolică, deşi Reformatorii doreau o îmbunătăţire a moralităţii. Dar, păstrând viziunea sacrală a societăţii, nu puteau exclude pe cineva din biserică decât dacă îl excludeau şi din societate. Au preferat să încerce să corecteze acest neajuns din interior, dar eşecul lor este arhi-cunoscut.
Adunarea credincioşilor era, în viziunea Anabaptistă, reprezentanta lui Cristos în lume, şi de aceea trebuia păstrată curată. Pentru păstrarea purităţii, ei au recurs la modelul nou testamentar din Matei 18. Oricine trăia în păcat sau devia de la credinţa biblică era întâi învăţat, iar dacă nu se schimba, era exclus, „lăsat în pace”, cum spunea Grebel. Excluderea era necesară pentru perseverenţa spre sfinţenie la nivel de membru şi pentru o conducere spirituală şi scripturală la nivel de biserică.
Mărturisirea de la Schleitheim afirmă:
„II. Noi suntem de acord în privinţa excluderii după cum urmează: Se va recurge la excludere faţă de toţi cei care s-au dat pe ei înşişi Domnului, să umble în poruncile Lui, şi faţă de toţi cei care au fost botezaţi în trupul lui Cristos şi care sunt numiţi fraţi şi surori, şi care totuşi au alunecat uneori în eroare şi păcat, fiind din neglijenţă biruiţi. Acela [care a fost biruit] va fi mustrat de două ori în secret iar a treia oară disciplinat sau exclus public conform poruncii lui Cristos (Mat. 18). Dar aceasta se va face conform rânduielii Duhului (Mat. 5) înainte de frângerea pâinii, aşa încât să putem frânge şi mânca o singură pâine, într-un singur gând şi o singură dragoste, şi să bem dintr-o singură cupă” (Mark Noll, Ibid., p. 52).
Doctrina excluderii aruncă o lumină suplimentară asupra concepţiei Anabaptiste despre biserică. În primul rând, o astfel de practică arată că Anabaptiştii nu considerau biserica doar ca o părtăşie a credincioşilor, în care să existe vaste diferenţe doctrinare şi practice. Pentru ei, biserica era un trup, a cărui unitate şi puritate era păzită de o disciplină strictă. Acesta a fost scopul principal al doctrinei disciplinei.
Scopul secundar al disciplinei era acela al îndreptării celui exclus. Nu se urmărea răzbunarea comunităţii pe cel căzut în păcat, ci restaurarea lui, ajutându-l să se întoarcă la părtăşia bisericii, pe care a pierdut-o prin excludere.
Mai târziu, între Menoniţii olandezi, excluderea a ajuns să afecteze nu doar relaţia celui exclus cu biserica, ci şi cu familia şi cunoscuţii. Se spunea că celui exclus nu trebuia să i se spună nici o vorbă îngăduitoare, să nu i se arunce nici o privire compătimitoare până nu se căieşte şi se întoarce. Aceasta, însă, nu a fost practica generală a Anabaptiştilor.
Disciplinarea se făcea public, de întreaga biserică, ce acţiona democratic. Hubmaier spunea „Primind botezul, candidatul mărturiseşte public că… s-a supus fraţilor şi surorilor sale … adică, Bisericii” (Estep, op. cit., p. 60).
„În perfecţiunea lui Cristos [în biserică], totuşi, doar excluderea este folosită pentru avertizare şi pentru excomunicarea celui care a păcătuit, fără ca trupul să fie omorât – doar avertizarea şi porunca de a nu mai păcătui” (Mărturisirea de la Schleitheim, Noll, op. cit., p. 54).
Disciplina bisericească a fost una din particularităţile Anabaptiste care i-a păzit de păcate grele, şi i-a ajutat să trăiască o viaţă virtuoasă.
[citat dintr-un articol de Raul Enyedi, de pe resursecrestine.ro]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu