A doua mare doctrină care i-a adus pe Anabaptişti în conflict direct cu Catolicii şi cu Protestanţii a fost doctrina mântuirii.
Catolicismul susţinea că mântuirea este conţinută de Biserică şi era administrată tuturor membrilor prin intermediul sacramentelor, începând cu botezul pruncilor. Credinţa, în viziunea Catolică, era încuviinţarea intelectuală a dogmelor formulate de Biserică. Teologia Catolică răspundea sentimentului de vină datorat păcatului prin doctrinele confesiunii păcatelor şi a penitenţei. Păcătoşii puteau avea acces la neprihănire şi rai datorită excedentului de merit al sfinţilor şi al lui Isus, excedent care a fost încredinţat Bisericii pentru administrare. Biserica administra acest surplus celor care îşi împlineau datoriile faţă de ea. Omul îşi putea, deci, câştiga mântuirea prin faptele sale.
Oricine consideră Scriptura ca fiind normativă, va ajunge să pună la îndoială mântuirea prin sacramente, prin fapte. La fel a făcut şi Luther. Citirea Scripturii l-a dus spre afirmarea mântuirii prin credinţă, nu prin fapte, prin har, nu prin merit, aşa cum pretindea Biserica Catolică. Sola fide! Sola gratia! Numai credinţa! Numai harul! – striga el. Mântuirea este prin har! Justificarea este prin credinţă! Teologia lui Luther era concentrată asupra eliberării de sub vină. Credinţa era privită în sensul tradiţional, de acceptare intelectuală a lucrării Cristosului istoric, dar Luther îi adăuga sensul de fide, încredere deplină în Dumnezeu. Faptele bune, viaţa schimbată, erau o consecinţă dezirabilă a experienţei unui creştin, dar absenţa lor nu însemna lipsa mântuirii.
Teologia lui Luther conţine o inconsecvenţă majoră, pe care ceilalţi Reformatori au eliminat-o. El privea botezul pruncilor ca un sacrament mântuitor, în vreme ce afirma că mântuirea este prin credinţă. Estep remarcă just că „…în Luteranism a existat dintotdeauna o contradicţie ireconciliabilă între teologia justificării prin credinţă şi susţinerea teologică a botezului pruncilor” (op. cit., p. 145).
Şi pentru Zwingli, credinţa – dar al lui Dumnezeu – putea exista fără fapte. El spune: „Împotriva celor care acceptă ideea de neconceput că semnele [faptele] confirmă credinţa, putem opune cazul botezului pruncilor, căci botezul nu poate confirma credinţa în prunci, deoarece pruncii nu sunt capabili să creadă (Bromiley, op. cit. p. 139).
Anabaptiştii recunoşteau mântuirea prin har, prin credinţă, dar pentru ei credinţa nu era doar o încuviinţare mentală a anumitor adevăruri, ci sursa unei noi vieţi în Cristos, urmând naşterii din nou a Duhului. Nu putea exista credinţă în viziunea lor, fără naşterea din nou, acea transformare totală prin care omul devenea predispus spre sfinţenie, urând păcatul. „Tocmai acest element constitutiv [necesitatea naşterii din nou] i-a diferenţiat pe Anabaptişti atât de ‚neprihănirea prin fapte’ romano-catolică cât şi de ‚sola fida’ luterană” (Franklin Littell, Ibid., p. 84).
Hubmaier, în articolele sale de credinţă de la Waldshut, face deosebirea între credinţa teoretică a lui Luther şi credinţa practică a Anabaptiştilor.
„1. Doar credinţa ne face sfinţi înaintea lui Dumnezeu; 2. Această credinţă este o recunoaştere a milei lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o dându-l pe singurul Său Fiu. Aceasta exclude orice creştini prefăcuţi, care nu au mai mult decât o credinţă istorică în Dumnezeu. 3. O asemenea credinţă nu poate rămâne pasivă ci trebuie să erupă (aussbrechen) spre Dumnezeu în mulţumiri şi spre omenire în tot felul de fapte de dragoste frăţească. Astfel, orice acte religioase deşarte, cum ar fi lumânările, ramurile de palmier şi apa sfinţită trebuie respinse” (Estep, op. cit., p. 145).
Pentru Anabaptişti, credinţa mântuitoare era o credinţă vie, care producea fapte şi putea fi testată prin ele. Această credinţă nu producea doar justificarea, ca pentru Protestanţi, ci sfinţirea.
[dintr-un articol de Raul Enyedi, de pe resursecrestine.ro]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu