Radu Gyr, cateva poezii

CAVALCADA

În freamăt lung de mare treapăt
pe armăsari de-aramă grea,
gonind s-ajungă pân la capăt,
înalţi, cu pumnul pe plăsea,
atâţia trec şi râd cum şchioapăt
în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Galopul lor înghite poşte,
potcoava sfarmă cremenea,
sau scoală smârcuri să mă-mpoşte
cu smoala-i putredă şi rea,
căci m-au lăsat la zeci de poşte
în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Nu-i poticneşte-n drum nici sete,
nici răni nu-şi spală la cişmea,
nici munţii nu le stau perete.
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrenţe-n fiece scaete,
julit mă urc pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Şi cum merg cetele buimace
spre nicăieri, spre nimenea,
se-afundă goana în băltoace
şi cade primul frânt din şa.
Pe lângă şanţu-n care zace
eu trec la pas cu gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Şi rând pe rând încep să cadă,
le sună zaua a tinichea,
eu n-am nici zale, n-am nici spadă,
dar cred într-un crâmpei de stea ;
şi-n timp ce corbii vin să-i roadă
târâş mă urc pe gloaba mea.

‘Naintea lor pe gloaba mea !


VOI N'ATI FOST CU NOI IN CELULE

Voi n'aţi fost cu noi în celule
sã ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiarã, cu guri nesãtule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde sã urle,
strivit de cãtuşe la glezne.

Voi n'aţi plâns în palme, fierbinte,
strãpunşi de cuţitul trãdãrii.
Sub cer fãrã stele, în drum spre morminte,
voi n'aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţãrii.

In cântec cu noi laolaltã
trecând printre umbre pereţii,
voi n'aţi cunoscut frumusetea înaltã
cum dorul irumpe, cum inima saltã
gonind dupã harfele vieţii.

Ce-i munca de braţe plãpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pãtrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n'aveţi de unde
sã spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta 'nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se'nchid în zãvoare,
şi'n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe'ncãrcate
gonind dupã fast şi orgoliu,
nici milã de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelã-aprinsã şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
cã pumnul e singura faimã.
Fãţarnici la cuget, pe-alãturi ne treceţi,
când noi cu obraji ca pãmântul şi vineţi,
gustãm din osândã şi spaimã.

Când porţile sparge-se-or toate
şi mortii vor prinde sã urle,
când lanţuri şi ziduri cãdea-vor sfãrmate,
voi nu ştiţi ce'nseamnã'nvierea din moarte,
cãci n'aţi fost cu noi în celule.


UN CIMITIR DE DEŢINUŢI

Alãturi de temniţã, pe-o rânã, pe-o coastã,
cimitirul nostru tace, adastã,
aşteaptã sicrie sãrace
cu numãr de smoalã scris pe capace...

Cimitir fãrã iarbã, doar humã
ocolit ca o molimã neagrã de ciumã,
cimitir fãrã poveste
unde nu'ngenuncheazã neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu s'aud lacrimi de ţânc.

Crucile strâmbe şi şchioape
vrurã sã fugã, sã scape,
dar numai o clipã rebele
- parcã somate de sentinele -
au stat... s'au supus,
au ridicat mâinile în sus...

Uite, gardianul le pune în fiare
pentru încercare de evadare!

Cât este ziua de lungã,
vântul le numãrã'n dungã:
cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toţi deţinutii prezenţi la apel,
toţi aliniaţi pe tãpşan
ca la inspecţia domnului Prim-Gardian.

Cât este searã şi umbrã,
cimitirul tainelor umblã.
Cât este noaptea de'naltã,
cimitirul tainelor tresaltã.
Când luna iese pe coame,
crucilor parcã le e foame,
şi în gropi de nãmol, osândiţii,
flãmânzii, lihniţii, trudiţii,
cu braţele'ntinse spre lunã
cer pâine caldã şi bunã...

Când stelele cad fumegânde,
crucile's haite flãmânde
şi gropile şoptesc între ele în şoapte :
-Hei, mâine sau poimâine noapte,
poate-or sosi sã scrâşneascã'n noroi
şi cinci sute treizeci şi doi*)
sau opt sute şapte*)...

*) 532 (numãrul de încarcerare al lui Radu Gyr);
*) 807 (numãrul de încarcerare al Prinţului Alexandru Ghica).



[de Radu Gyr, ca sa arate durerea inchisorilor comuniste celor care o pot citi in versuri]