"Nu este, asadar, surprinzator ca in prima jumatate a secolului al III-lea crestinismul a cunoscut o crestere demografica si o expansiune teritoriala importante. Dar, in paralel cu aceasta evolutie, s-a micsorat si fervoarea multor credinciosi. Multi dintre ei erau crestini mai mult cu numele decat din convingere. Origen (cam in jurul anului 240) se plangea deja ca 'printre noi sunt din aceia a caror credinta se margineste la mersul la biserica, la plecaciunile facute dinaintea preotilor, la slujirile oferite, la cinstirea slujitorilor lui Dumnezeu, la participarea la infrumusetarea altarului si a bisericii, dar care nu isi dau catusi de putin osteneala sa-si imbunatateasca purtarea, sa-si indrepte obiceiurile, sa-si lepede viciile, sa practice curatia, sa-si stapaneasca mania, sa-si inabuse lacomia ori sa-si infraneze invidia, care nu scot din vorbire clevetirile, trancanelile, bufoneriile nerusinate si criticile inveninate'." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 77-78, Attila Jakab)
"Odata trecuta persecutia[este vorba despre edictul lui Decius], s-a pus la modul el mai acut o intrebare foarte importanta: ce era de facut cu toti crestinii 'cazuti' (lapsi)? Era posibila o reconciliere? Caci, potrivit traditiei, apostazia - la fel ca omuciderea si adulterul - intra in categoria pacatelor de neiertat. Daca da, atunci: cine avea dreptul sa le confere acestor lapsi reconcilierea si cine avea autoritatea de a-i admite din nou in comunitate? Aceasta competenta le va reveniin cele din urma episcopilor (chiar si celor are isi renegasera credinta), in detrimentul marturisitorilor. Dupa discutii aprinse, responsabilii eleziastici au hotarat sa acorde iertarea, ca urmare a unei penitente variabile in functie de gravitatea greselii, deschizand astfel definitiv calea spre un crestinism de masa." (pag.81, Atila Jakab)
"Bisericile crestine din Europa Centrala si Rasariteana - dupa parerea mea din cauze care tin de resursele umane si de o contraselectie aproape insurmontabila - nu au putut, nu au fost capabile sa se foloseasca de sansa de a se reinnoi. Ele s-au cramponat - si se cramponeaza si acum - de visul lor de putere si dominatie de odinioara, de dinaintea bolsevismului. Continua sa fie, asadar, instrumentele unei elite politice pentru care morala pur si simplu nu exista si care le cumpara. Aceste Biserici aleg mai degraba sa-si renege martirii din perioada bolsevica decat sa ii dea drept exemplu, fiindca acesti martiri le amintesc fara incetare de lasitatea dovedita de ele si de josnicele compromisuri incheiate prea adesea in trecut de preoti pentru obtinerea unor avantaje sociale si materiale personale. In aceasta situatie schizofrenica, responsabilii ecleziastici - dintre care multi sunt 'cazuti', lapsi (adica fosti informatori/colaboratori ai politiilor politice comuniste), incapabili sa-si marturiseasca greselile si slabiciunile - sufera de o incapacitate psihologica de a intrebuinta capitalul moral al martirilor din timpurile recente. Pentru societatile aflate in descompunere din tarile Europei, esecul Bisericilor crestine reprezinta o adevarata drama morala si spirituala!" (pag. 93, Attila Jakab)
[un scurt comentariu - Attila Jakab merge pe distinctia dintre compromis si compromitere - o deosebire extrem de subtila, dupa cum subliniaza el insusi - in comparatia "in oglinda" pe care o face intre epoca lui Ciprian de Cartagina sau Dionisie de Alexandria si epoca post-bolsevica. In ambele vremuri a existat un timp al prigoanei din partea compartimentului politic, numai ca, in cazul primilor crestini, martiriul a putut fi folosit pentru progresul Bisericii, pe cand, in vremea noastra aceasta a esuat tocmai din cauza mentionata in ultimul citat de mai sus]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu