"Orice crestin care-si constientizeaza identitatea de 'urmator al lui Cristos' trebuie sa se considere chemat la martiriu. Martiriul apartine atat de evident esentei vocatiei crestine, incat constituie punctul culminant din viata oricarui om credincios. Aceasta ultima afirmatie ne da posibilitatea sa delimitam cu si mai mare precizie conceptele de 'martir' si 'martiriu'. Adica, sa afirmam ca martirul trebuie sa apartina, in mod necesar, Bisericii. Si nu doar pentru faptul ca Biserica, de-a lungul istoriei sale bimilenare, a fost caracterizata de prezenta permanenta a martirilor, ci pentru ca Biserica insasi, in mod constitutiv, este martira. inainte de a fi Ecclesia martyrum (Bisrica de martiri), ea este Ecclesia martyr (Biserica martira). In propria sa constitutie ontologica, Biserica are imprimata, odata pentru totdeauna si in mod indelebil, pecetea martiriului, adica forma Christi exprimata in desertarea de sine a Fiului lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce (cf. Filip. 2, 6-8)." (Si cerul s-a umplut de sfinti..., pag. 450, Ioan_irineu Farcas)
"Oamenii, si mai cu seama tinerii, vor simti nevoia de a da liderului autoritate asupra lor atata vreme cat nu se simt ei insisi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a implini exigentele implicate de aceasta autoritate. Liderul va trebui sa fie constient in mod responsabil de aceasta restrictie asupra autoritatii. Daca liderul isi intelege functia altfel decat s-a convenit, daca nu le ofera celor condusi detalii clare cu privire la natura limitata a misiunii sale si cu privire la responsabilitatea lor, daca incearca sa devina idolul pe care-l cauta cei conduci(ceva ce oamenii asteapta mereu de la liderul lor), atunci imaginea liderului se transforma in cea a unui amagitor, atunci liderul reactioneaza incorect fata de cei condusi, cat si fata de sine. Liderul adevarat trebuie sa fie mereu capabil sa dezamageasca. [...] Liderul trebuie sa respinga in mod radical ispita de a deveni un idol, adica autoritatea suprema asupra celor condusi. [...] Liderul si functia care se erijeaza in dumnezei Il batjocoresc pe Dumnezeu si [...] trebuie sa se prabuseasca. (Emanuel Contac, citandu-l pe Bonhoeffer, pag.495)
"Exista diferite nuante ale suferintei in Gulag:: pe de o parte, suferinta transanta, dar inaltatoare, pe de alta, suferintele ignobile si jenante. N. Steinradt in Jurnalul fericirii le si clasifica aparte, cautandu-le echivalent in registru cristic:' Doua feluri de suferinte: pe de o parte crucea; pe de alta parte cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida rosie. Alfel spus: durerea si batjocora.' Crestinarea de care are parte N. Steinhardt in inchisoare nu-l face mai ogolios in suferinta sa dimpotriva, ii aduce o seninatate nerazbunatoare; de altfel, el imparte locuitorii detentiei comuniste dupa o grila religioasa: sfinti, eroi, seniori, si indrazneti ai binelui, pe de o parte( acestia sunt tot cei pe care el ii numeste unificator 'leii'), si 'miorlaitii infrangerii si tradarii', 'naparci si taratoare'. Sfatos, delicat, N.Steinhardt marturiseste despre patimile sale ca despre o scoala a crestinismului. El are o gratie anume in suferinta, fiind un senior candid, gata sa ierte si sa uite, generos, pasnic si milostiv." (Ruxandra Cesereanu, pag.533-534)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu