Acum este ceasul intunericului

La Pastele anului 1989, Petru Lascau a scris urmatoarele:

În noaptea când a fost prins, a spus duşmanilor Săi: “Acum este ceasul vostru şi al puterii
întunericului” şi ei au înţeles că li s-a dat un ceas la dispoziţie să-şi manifeste toate instinctele şi ura de care erau animaţi. Vor lovi în El, şi-L vor crucifica, scuipându-L şi hulindu-L. Apoi, văzând că moare, vor jubila, felicitându-se reciproc. Vor comemora noua eră ce va începe mâine printr-un ospăţ festiv. Vor dormi liniştiţi. Tumultul noroilui interior şi-l revărsaseră furibunzi. Se răcoriseră după focul ce mocnea în ei de câţiva ani, de când tâmplarul acesta desculţ cutreiera ţara. Dar acum totul s-a terminat…
Singurele lucruri neplăcute erau banii daţi lui Iuda – bani azvârliţi în templu în ajunul sabatului şi perdeaua dinăuntru care s-a rupt în două în cutremurul ce-a zguduit pământul.
Desigur, după moartea Lui, lumea se va întoarce la matca ei obişnuită, şi zvonurile care poate au ajuns la Roma, nu vor avea repercusiuni.
Şi au uitat cuvintele Lui: “Acum e ceasul vostru…”

Da, e ceasul intunericului, dar e numai un ceas:

Nu ştiu cu ce măsoară Dumnezeu timpul. Uneori o zi e ca o mie de ani, şi o mie de ani, e ca o zi. Dar ceea ce ştim sigur, este că ceasul Lui nu întârzâie niciodată. Nu puneţi deci întrebarea asemeni femeilor nerăbdătoare, ce scrutau orizontul aşteptând carele lui Sisera, cântând: “De ce vin carele tale atât de încet?” Există o împlinire a vremii, o bătaie anume a orologiului divin ce va însemna sfârşitul “ceasului lor”. Isus ştia acest lucru şi poate de aceea suferinţa Sa a fost mai uşor de învins. Pentru că orice suferinţă este mai uşor de îndurat dacă o ştim limitată în timp. “Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei” spunea poetul. Dar dacă ei îi este dat un ceas şi apoi vine Învierea, cine se mai teme de ea?
Nimeni nu poate să ştie cât a mai rămas din noapte. Nu auzim bătăile orologiului lumii, dar cu cât clipa trece, dimineaţa e mai aproape. Se se va crăpa de zi în prima zi după răstignire în neasemuita dimineaţă a învierii. Iată nădejdea tuturor celor ce mai veghează la altarul rugăciunii pentru neam şi ţară. Lovind pe sfinti, dărâmându-le altarele şi bisericile, arzându-le cărţile sfinte, întemnitându-i, cohortei de soldaţi, de caiafe, de irozi, şi plebei dezorientate şi fanatice i s-a dat doar un prilej de un ceas. Este ceasul lor, dar mâine… Mâne e Învierea şi veşnicia noastră.
Pătruns prin uşile încuiate de frica iudeilor, Isus cel Înviat a rostit urarea celei mai acute nevoi din inima ucenicilor Săi: “Pace vouă!”

Mai pun si o poezis scrisa de Radu Gyr, o chemare din grozava stare adusa prin ura delatorilor, o chemare pentru crestinul "de rand", pentru crestinul adevarat care traieste in lumina:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!