Puiul de lebada

Costache Ioanid a scris o poezie pe care o consider foarte frumoasa in profunzime si surprinde adevarul tainei divine, care este in fiii lui Dumnezeu cei adevarati.

Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si Iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange
dorit de aripi calde si blande mangaieri
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine
soptind usor: Mamico, de ce nu ma iubesti?...
Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana
prin papura fosnita de vant leganator
sa-si vindece in larguri a sufletului rana
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata...intarziind pe ape
acolo printre stele...parca sburau lumini...
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape...
si disparea deodata, in zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama...
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stinger
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!...
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer...
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare
si puii cei de aur crescura ca feciori
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni
tot mai urat, mai vanat si mai stingher crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata de-odata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape
aripile de nuferi le desfacu usor
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.

Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea
cand puiul fara mama si fara mangaieri
spre stolul de lumina a strabatut genunea
si-a disparut in zarea eternei primaveri...