E timpul in care baietii nu mai cauta prin carti, ci in magazine de haine, sa-si mai gaseasca vreo bluza, vreun pantalon. Ar lua mai degraba imprumut sa-si plateasca apa de pe luna trecuta, ca sa aiba bani sa-si mai cumpere un fular de la o firma recunoscuta in "mediul academic". Nici ca mai indraznesti a-ti lua o caciula sa-ti tina de cald, ci sa fie cu o forma atractiva, sa iasa in evidenta...
Si pe vremea bunicilor era mandrie. Numai ca atunci era exprimata prin capacitatea de intelegere, de discutie, prin numarul de carti citite. Tot mandrie, dar macar pe drept. Oricum, mandria merge inaintea pierzarii, pe drept sau nu. Si totusi, avem acum pe langa mandrie si goliciune. Una era sa se dea cineva mare ca stie ceva, stiind; alta e sa o faca atunci cand chiar motivul existentei mintii e strain pentru aceasta.
Iar, pentru a nu fi nici prea prea, isi cumpara oamenii haine sa fie admirati. Sa lucrezi in Spania cativa ani sa poti veni cu o masina sa te plimbi vara o luna prin centru cu manele date tare, de salta masina fara gropi pe sosea, e la mare cautare si cinste. "Asta cine e?" - "Silviu de la patru" - "Da, ce tare ii"... Sau macar iluzia unei astfel de inteligente discutii. Sa avem si noi ceva. Minte nu, bun simt nu, respect nu, caracter nu, cultura nu, restul nu... bani da, haine da, masini da, fite da... Sa fie ceva, de care sa ne agatam, sa avem si noi ce povesti nepotilor - pe vremea mea... Pe vremea mea ne plimbam prin oras fara scop, ne doream sa avem masini sa le conducem seara prin centru cu o mana pe volan, umarul ridicat iar cealalta aplecata pe schimbator... complicat.
Oare ce va zice tanara generatie de azi, batrana si perimata de maine? Dragi nepoti, cand eram noi ca voi, o ce zile... Nu faceam nimic, dar eram importanti. Deodata ne-a dat parul pe fata si eram centrul atentiei in oras... O, ce vremuri... Mi-i si imaginez pe nepoti privind cu admiratie la maretele realizari ale strabunilor... Sau poate cu dezamagire.
Astazi cand ne uitam in spate vedem generatii pe care le admiram. Nu ne prea convine mustrarea fratilor batrani, cand ne spun "Pe vremea mea..." Dar, daca ne gandim bine, s-ar putea noua sa ne fie rusine sa le spunem copiilor nostri asa ceva, pe cand pentru ei este o cinste.
Oare sa fim chiar asa de parasiti de tot, incat nici un sambure de autentic sa nu se gaseasca in tot acest neam de oameni? Tu de ce sa nu fi un om de caracter? De ce sa nu suferi bucurandu-te ca iti formezi o fiinta placuta lui Dumnezeu? De ce sa nu taci, invatand? De ce sa nu traiesti ca om si nu ca leguma, vegetand in fata icoanei vorbitoare?
Cred ca Dumnezeu are astazi oameni in atelierul Sau. Ucenici ai cerului, continuati! Meseria e grea, dar se poate invata! Suntem datori sa traim astfel incat sa putem sa spune cu adevarat intr-o zi "pe vremea mea..." Ca si alti oameni care vin dupa noi sa poata stii care sunt cararile vechi, caile dreptatii si ale neprihanirii, sa le vada si sa nu se abata din carare, ci sa stea pe drumul adevarului. Si, in timpul in care cei mai multi spun: "De ce sa fiu eu sfant?", tu accepta chemarea cereasca si bucura-te ca Dumnezeu vrea sa te prelucreze.
Haideti sa fim oameni de caracter. Sa ne imbracam cu dreptatea si cu umilinta. Sa fim simplii, dar mereu sa se gaseasca pe buzele noastre fie o invatatura noua, fie un cuvant bun, de incurajare, fie o mustrare sfanta. Oameni curati, drepti, nu puternici in comentarii, ci in fapte; nu deghizati in crestini, ci epistole vii!
Ca, trece vremea, si nu-i mai a ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu