Traire nu repetitii

In timpurile noastre se fac multe lucruri bune. Copiii invata sa cante la instrumente, tinerii invata cantari noi.

In biserici se pare ca este tot mai rece, o atmosfera tot mai inchisa si vesnic aceeasi. Cantari repetate bine, voci lucrate si armonizate, inimi tot mai sarace. Putinul timp pe care-l mai au crestinii e investit in repetitii de cantari. Nici poeziile spuse nu-si mai au simtirea lor, fiind doar niste cuvinte ce din coada au sa sune, o parte dintr-un program care trebuie facut.

Au ceva cantarile, e gresita repetitia lor? Unii considera ca da, insa nu e bine sa ne grabim. Ma gandesc mai degraba ca problema este in inima noastra. Ne e mai comod sa facem un program, decat sa na lasam cercetati de Duhul. E mai usor sa stim ce urmeaza, decat sa incurajam dupa cum ne da Duhul sa vorbim. Dar si din aceasta "vorbire dupa cum da Duhul" au iesit multe blasfemii, incat parca ti-e frica sa traiesti prin credinta...

De ce totul suna mai bine, dar in spatele ambalajului e un tot mai mare gol? Cui canta crestinii? Ce servesc ei? Am facut din intalnirea bisericii un timp ca la munca, doar ca-i zicem servici divin, fiindca are de-a face cu lucrurile spirituale.

Daca stii o cantare si ai facut repetitii esti mai bine vazut decat daca ai adus o slujba duhovniceasca in puterea trairii. Fiindca spectatorul nu doreste mustrarea Duhului, ci distractia scenei din fata. Iar scena vrea sa fie aplaudata, sa cante diversificat, pentru toti, sa atraga atentia si sa fie in prim plan, cum, de altfel si e.

Unde e trairea cu Dumnezeu? Unde sunt fratii care au o viata sfanta? Sa vorbeasca ei, sa cante ei, sa ne invete ei. De ce este incurajat si in biserici tot firescul? Cantatul e numit dar, iar fratele care incheaga cateva cuvinte pline de emotie despre viata lui autentica de credinta e privit cu zambetul pe buze si cu atentia ridicata, ca nu cumva sa greseasca vreun cuvant...

Totul trebuie sa fie perfect. Dar, la suprafata. Graba, o implicare neatenta, cu mainile in buzunar, un activism religios diversificat. Dar totul merge inainte. Repetitiile sunt la ora stabilita. Important e sa sune bine, iar cu partea spirituala mai vedem noi cum facem.(?)

Dragi crestini, avem nevoie de o viata plina de pasiune la adresa lui Dumnezeu, nu de un formalism bine pus la punct. Nu avem nevoie de statii de sunet si amplificare in biserici, ci de vibratia prezentei Duhului Sfant. Avem nevoie de invatatori si invataturi duhovnicesti, nu de predicatori datatori de citate in cuvinte marete invatate din DEX pentru a impresiona audienta incurcata si pusa pe ganduri de noile exprimari.

Daca nu traim ce cantam, nu suna atunci disonant, cu toata repetitia facuta? De ce ar merge cineva sa repete o cantare pe care nu o traieste? Si, daca nu traim anumite cantari, iar cele pe care le traim sunt putine, de ce ne dorim sa cantam ceva nou? Cantam diversificat si nou, dar inima noastra e tot veche. La ce bun? La ce folos? Atunci nu totul este zadarnic si amar?

Daca noi nu traim cu Cristos, de ce mai cantam "Isus al meu Tovaras scump"? Ca e veche si nu e ca astea noi? Pai nu tot vorbe goale, fara rima sufleteasca si fara substrat in cele ceresti? O, daca ne-ar face crestini cantare, slujba si pomenile... Daca ne-ar ajuta sunetul frumos si repetitia... Doar cei care traiesc au putere, doar ei aduc ceva valoros.

De ce nu mai pot sa cant din inima, de ce ma trezesc cantand fara minte, de ce citesc din Biblie fara atentie? De ce un ritual, o forma goala, o slaba performanta scenica? Pentru ca nu avem o evlavie traita, cu putere. Pentru ca nu ne rugam, nu postim, nu traim cu Dumnezeu. Pentru ca nu ne asemanam in fapt, zi de zi, cu Domnul.

Crestinii astazi se uita la filme, vorbesc frumos de evanghelizare, sunt incatati cum s-a pocait mai stiu eu cine din filmul cutare etc. O lume virtuala a dreptatii, transpusa in lumea reala doar ca forma goala, ca intr-o oglinda de pe vremea apostolului Pavel, aproape fara efect datorita intunericului tot mai gros din jur si a lipsei luminii.

Crestinii merg la repetitii, dar nu la rugacine. Stau in picioare la repetitii, dar vor culcat la rugaciune. Imbraca aceleasi haine, de impresie, discuta indelung pe seama unei cantari mai mult sau mai putin reusite, dar sufletele-s goale si toti merg acasa saraci si lipsiti, de parca nu ar fi fost la Adunare. Observa un parinte ca mai demult casele erau biserici; dar acum bisericile sunt case...

Copiii nostri canta intens, se implica in biserici ca niste guru crestini, bine pregatiti pentru audienta formata din simpli spectatori in arena, care au lasat televizorul pentru doua ore. Daca nu fac bine e cearta. Daca fac bine e lauda. Cei care ar trebui sa fie in fata, cei care ar trebui sa slujeasca sunt adormiti undeva pe un scaun vechi, meditand la amintirile unor vremuri de mult apuse. Pe vremea lor era altfel...

De unde sa aiba bisericile putere, daca sunt conduse de copii si tineri? De unde sa-si traga vigoare, daca apele la care ajung radacinile lor sunt programele bine pregatite muzical, concerte sustinute de tineri si copii? Unde sa gasesti duhovnicesc aici, unde sa gasesti ceva sa semene cu viata bisericeasca a primilor crestini?

Nu avem nevoie de tineri pieptanati, ci de batrani treji. E nevoie de o vietuire in cele sfinte, de zi cu zi. Trebuie sa vorbeasca cei maturi in credinta in biserici, nu copiii. Am ajuns asa de straini de realitate, incat si evanghelizarile se fac mai nou, tot cu copii. Daca ai repetie buna, nu mai conteaza ca nu esti crestin - suna bine, poti canta.

Sarbatorile noastre au ajuns defilari de programe. Duminicile sunt ocazii de etalare de talent. Copiii au ajuns sa stabileasca daca vreau sa cante solo, tot ei aleg cantarile si tot ei fac prezentarea scenica. Bravo talentului, traiasca megalomania.

Intre timp, ce suferinta trebuie sa fie in piepturile sfintilor, a acelora care traiesc cu Dumnezeu, dar nu au voie sa se amestece in tempoul programului? Ce trista privire, ce lacrimi ale deplangerii. S-a ajuns sa se rada de batranii care canta cu lacrimi in ochi, lacrimi stranse din greul zilei, chiar in adunarea sfintilor... Iar, in acelasi timp, se lauda in gura mare reprezentatiile pline de fastuozitate ale unei generatii fara dumnezeu.

Aceste cuvinte nu sunt dintr-un gest pentru a se rascula fratii, caci Duhul Sfant nu ne indeamna la asa ceva. Sunt simple observatii care sa ne motiveze la o traire personala in teama de Dumnezeu, la a merge prin credinta in fiecare zi, la a duce o vietuire dupa Scripturi in orice context. La a pazi calea credintei cu o mare atentie si consideratie. La a trai cu Dumnezeu, in fiecare zi.