O problema indusa nu este una reala, ci ceva cu care ne batem capul spre rezolvare, cand, in fapt, nu aceasta e problema. O problema indusa e o problema a carei rezolvare ori nu e posibila, ori ne ia timpul si resursele degeaba. Nu ca nu am invata ceva, dar, in tot acel timp, am putea adresa in mod direct, problemele reala.
Avem probleme cu evanghelizarea. Cu a spune altora despre Cristos. Unii nici macar nu identifica a face aceasta cu un scop al crestinilor. Altii inteleg gresit marea trimitere, sugerand ca Dumnezeu ne trimite la evanghelizare, pe cand El a dat mandat ucenicilor Sai pentru ucenicie.
Caci Cristos nu vrea oameni care stiu Evanghelia, ci oameni care traiesc Evanghelia aceasta, oameni cu care El sa fie in partasie vesnica. Dupa cum Cristos e real, tot asa si relatia sa cu Biserica trebuie sa fie reala. Si, atunci noi nu cunostinta teoretica trebuie sa cautam, ci acea cunostita a trairii. Cunoasterea de Dumnezeu in transformarea mea dupa cum este El.
Unii chiar au curajul sa atace biserici pentru ca nu fac evanghelizare, in conceptia lor. Apare astfel sentimentul superioritatii si unii se considera pe ei insisi ceva. Cristos ne cheama sa fim ca El si sa-i invatam si pe altii la aceasta.
Astazi e relativ ce purtam, ce spunem, ce cantam si restul. Atunci, daca tot ce tine de viata noastra e relativ, ce mai ramane etern din Evanghelie? Sau, ce ucenici facem? Sau, putem sa facem ucenici? Daca totul e relativ, atunci nu putem sa facem ucenici. Aceasta idee a uceniciei este doar o chestiune de afirmatie, dar nu de intelegere si traire.
Ideea de relativism este indusa, dupa cum este si cea de formalism (in definitia legata de relativism). Cand cineva ataca o forma subliniind ca esentialul conteaza si nu forma aduce in prim plan o ceata groasa, creeaza o fantezie pentru a conduce. De unde aparitia partidelor, certurile de partide si indepartarea sistematica de lucrul lui Dumnezeu prin credinta.
Daca forma parintilor e doar o forma si eu pot sa traiesc alta forma, dar aceeasi esenta, atunci de ce exista separare? In fapt, forma este expresia continutului si ea nu poate sa fie in doua feluri, ci doar intr-un fel. Altfel, omul nu ar mai fi om si exprimarea lui ar fi duplicitara si nu sincera.
Problema nu este ce forma sa adoptam. Este o revolta printre tineri, de fapt. Nu forma e problema. Ci, cei care se leaga de forme si nu traiesc in fapt. Problema e ca eu sunt chemat sa fac ucenici si, in loc a face aceasta cum se cade, lovesc in frati, rup relatii, aduc forme noi cu un tupeu aberant si apoi ma numesc si spiritual, un mare om al lui dumnezeu. Care dumnezeu?
Lipsa este ucenicia in biserici. Crestini care sa faca ucenici. Aici ar trebui sa fie discutia si stradania noastra. Nu in argumentari care mai de care, cu exemple de prin mai stiu eu ce carti, pentru a arata ce buni cunoscatori suntem noi, ce culti si ce bine pregatiti. In ale vorbitului fara noima.
Cand ar trebui ca noi, fiecare, sa fim interesati de a face ucenici. Nu ucenici ai nostri, ci ai lui Cristos. Cristos nu vrea ca noi sa avem urmasi care sa traiasca parerile noastre, ci crestini care sa fie din Imparatia Lui. Avem voie sa fim originali? Nu. In ce priveste Evanghelia, nu avem voie.
Indusa e si chestiunea cu "originalitatea". Pai original esti, ca esti unic. Esti prin definitie. Ai inima ta, sufletul tau, iubirea ta e ce dai tu. Esti unic si aceasta te face original. Esti lucrarea lui Dumnezeu. Nu tu te faci original si nici cand altii te fac, din vorbe. Daca tu te faci, altii te fac, nu esti decat o imitatie proasta, prin ceea ce pot oamenii.
Dumnezeu insa vrea ca sa te formeze, sa te teasa dupa buna Sa placere. Trebuie sa ajungi fiu de Dumnezeu in cel mai pur sens al cuvantului. Nimic din tine nu are loc acolo. Nici o inchipuire a ta, nici o nuanta din lumea aceasta. Vei fi pur original cand nu vei mai stii ce esti, cand vei fi sfant cu adevarat, asemenea lui Dumnezeu. Spre asa ceva se indreapta viata crestina reala, nu spre parerile noastre, indiferent de cum par ele, mai mari, mai mici...
Intre timp mintea e la mijloc. Se duce o batalie pentru ea. Ideea e ca sa se aplice mintii niste realitati care de fapt nu exista, niste probleme induse. In tot acest haos si vacarm, in toata aceasta degringolada, crestinul e chemat la aceleasi vechi valori:
- sfintire;
- iubire;
- curatie;
- rugaciune;
- post;
- asemanarea cu Cristos prin Scripturi (Evanghelia mantuirii);
- trairea prin Duhul Sfant;
- vietuirea in adevar;
- si toate celelalte
Trebuie sa fi sfant in realitate. Aceasta inseamna sa nu te uiti la femei, sa renunti la internet daca trebuie, sa nu vorbesti urat, sa nu permiti sentimentelor sa te conduca spre nimic spurcat sau rau. Sa fii treaz si sa alegi mereu ceea ce este dupa voia lui Dumnezeu, prin folosirea mintii in viata reala, pentru alegeri reale, in vederea vesniciei care va fi o realitate.
Ne rugam noi cu drag? Ne rugam din inima? Plangem cu Dumnezeu? Avem o vietuire de "straini si calatori", sau doar o sintagma salvatoare pentru momente mai grele? E treaba noastra sa luptam prin partide, sa ne certam cu altii, sau treaba noastra e sfintirea noastra? Fara sfintire NU il vom vedea pe Dumnezeu! Daca nu ajungem sa traim in pace unii cu altii, NU il vom vedea pe Dumnezeu!
Atunci, spre ce ar trebui sa ne indreptam trairea, resursele si energia? Sunt in lumea aceasta multe nedreptati si vor fi. Uneori e bine sa le aratam, pentru ca raul sa nu se vada drept bun. Dar, scopul nostru nu e sa vanam raul, ci sa facem binele. Suntem chemati sa fim curati, sa traim ca in timpul zilei, sa iubim, sa iertam, sa privim pe alti oameni cu toata consideratia si sa-i slujim.
Sa traim in realitatea spirituala si nu ideile pamantesti. Cu Dumnezeu... in fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu